Teatrul băcăuan și-a deschis stagiunea aniversară, în această toamnă, când împlinește 75 de ani de existență, cu un spectacol având un titlu vădit ironic, prelungit cu o explicație antitetică „O poveste super fericită” (Despre cum e să fii super trist). E un tip cu simțul umorului, și căruia îi plac paradoxurile, acest domn Jon Brittain , un scriitor britanic, dramaturg, scenarist pentru teatru și televiziune, regizor. Textul, în traducerea fluentă a lui Bogdan Budeș, a stat la baza unui musical popular „A super happy story” ( Fringe First Award în 2017). Subiectul este despre depresie, unul deloc vesel, așadar, dar care este tratat într-un fel neașteptat, surprinzător, cu un simț special al comediei, care aduce răsturnări de situație în momente dramatice, la limită.
Deloc întâmplător, pentru că regizorul Horia Suru are un program estetic răspunzând tipului său de sensibilitate, căutărilor sale, textul mi-a amintit de „O mie de motive” de Duncan Macmillan, un alt spectacol al său de succes. Atras de teatrul contemporan, de piese care pun probleme actuale, în care se simte aerul timpului, Horia Suru este foarte activ, pune spectacole pe multe scene din țară, după ce s-a făcut remarcat, în 2014, cu „ActOrchestra”, un show sclipitor, exuberant, montat la Teatrul Național din București, și care a luat câteva premii la unele festivaluri din țară. Iar anul trecut, a câștigat mult doritul Premiu UNITER pentru regie, și anume pentru excepționalul său spectacol (de la Teatrul Dramaturgilor Români) cu „Trilogia minelor” de Csaba Szekeli. La teatrul Bacovia a semnat „Călin (poveste modernă), non-verbal, „We are camera” de Fritz Kater, „Crocodil” de Elise Wilk, „Amphitrion 38” de Jean Giraudoux. Revine acum, alături de câțiva dintre colaboratorii lui statornici, cu care face o bună echipă, Sophie Duncan, asistent regie și coregrafie, Raluca Alexandrescu, scenografie (simplă, eficientă, costume fanteziste, inspirate), Costi Baciu, lighting design (excelent), Romulus Boicu, grafică, Petre Ancuța, aranjament muzical, reușind un spectacol din zona divertismentului superior, care are multe de spus, lucruri serioase, dincolo de aparența veselă, viu colorată, muzical ritmată. Folosește inteligent, inventiv, cu bună știință tehnica surprizei, acaparând total atenția spectatorului, pe care-l derutează și-l uimește, improvizând năstrușnice momente, cum este cel de la începutul spectacolului „O poveste superfericită”, când în sală năvălește, într-o zarvă nebună, un grup de actori puși pe șotii. Sunt niște „invadatori” simpatici, gălăgioși, care caută diverse lucruri și fac lucruri trăsnite, totul pe o muzică foarte antrenantă (muzica originală, Matthew Floyd Jones), într-o atmosferă electrizantă, cu artificii și efecte de lumină spectaculoase. Asta în timp ce scena înfățișează un culoar de așteptare aseptic, părând a fi cel al unei clinici, cu scaune de o parte și de alta, totul într-o culoare deschisă, neutră.
Și intrăm apoi în povestea Sarei, o adolescentă din zilele noastre, mare iubitoare de muzică, de clubbing, cu nimic deosebită de congenerii ei. Aparent, pentru că, într-o zi, brusc, e vizitată de „demonul amiezii”, cum e numită depresia într-o carte celebră. Sara (Sally în textul original, regizorul alegând să schimbe numele personajelor și să localizeze acțiunea, pentru un plus de firesc și de apropiere față de spectatorul de aici și acum), fata tonică, minunată, încrezătoare în forțele ei, care voia să schimbe lumea, devine apatică, existența ei ajunge haotică și totul i se pare îngrozitor de trist și fără sens. Face diverse joburi mărunte, unele ridicole, simte gustul inutilității, nu mai vede rostul lucrurilor în nimic și își distruge până și colecția de CD-uri la care ținuse mult. Colții teribilei boli se înfig tot mai adânc și fata se izolează, fuge de lume, asta după ce încearcă să frecventeze și un grup de sprijin. Dar depresia e o maladie perversă, ciclică, e „un monstru care pândește și lucrează din umbră” (Andrew Solomon, autorul cărții pe care am pomenit-o), așa că Sara își plănuiește sinuciderea. Și, din nou surpriză, din chiar miezul tragediei țâșnește comedia: pentru că, decisă să scape de chinul vieții, iubitoarea de muzică aude un cântec al lui Meat Loaf, „Bat out of Hell” și, hotărât lucru, nu vrea să moară ascultând ceva care nu-i place. O va suna pe mama ei, strigând după ajutor, și va scăpa cu viață.
În țesătura piesei sunt mai multe personaje, care gravitează în jurul Sarei, mama, tată, prietena ei, Grațiela, un vecin pisălog, șefa de la job, un terapeut, persoane din grupul de sprijin etc. În rolul Sarei o vedem, pentru prima oară pe scena băcăuană, pe talentata Eva Cosac, cu o interpretare sensibilă, verosimilă, foarte atașantă. Personajul ei este multiplicat, pentru că traversarea prin infernul depresiei durează zece ani, întruchipări veridice oferind, la rândul lor, Mădălina Mihai (ea este și Carmen, șefa cinică de la job, figurată în linii simple, cu aplomb), Minodora Broscoi (actriță foarte serioasă, construindu-și atent, minuțios rolurile, ea fiind și prietena Grațiela), Bianca Babașa (o mamă aparent distantă, grăbită, ocupată de treburile ei, personaj exact creionat). Dar această multiplicare trimite gândul și la tot mai larga răspândire a depresiei în lumea modernă, o maladie insidioasă, perversă, cu care este greu de luptat. Mai ales când e ținută ascunsă.
Toată distribuția spectacolului funcționează admirabil (la un moment dat, actorii parcă sunt o trupă de asalt, în cămăși multicolore, hawaiene, care-ți iau ochii și te binedispun), pentru că Horia Suru, care a avut și o scurtă experiență de actor, știe să lucreze cu interpreții, punându-i în valoare în ce au ei mai bun, mai expresiv. Marian Dumitru, Vlad Nicolici, Adrian Ionescu, Alexandru Bodron joacă mai multe personaje, sunt versatili, găsind note, atitudini distinctive pentru fiecare. O notă specială pentru Alexandru Bodron în Tibi Aciobăniței, prietenul sâcâitor, stângaci, un pic ridicol, dar sensibil, generos, săritor la nevoie. Și pentru muzica live a spectacolului, asigurată de trupa 4The Moment- Dorin Ghiuță, Adi Năstasă, Ana Eliza Tală, Gabriel Marc.