L-am văzut pe Bacovia!
Prima grijă a dascălului de română e să rezolve un imperativ care îi pune la încercare imaginaţia: cum poate să capteze şi mai ales să menţină atenţia elevului, fie el în ultimul an de liceu şi având de susţinut un examen dificil. Mai mult: scriitorul abordat este unul canonic, iar subiectul este inclus în programa analitică. I-am cerut ajutorul lui Nichita Stănescu, care l-a privit în ochi pe Eminescu. Poetul necuvintelor îl întâlnise pe Arghezi, care la rândul lui îl întâlnise, prin 1887, pe Eminescu, pe Calea Victoriei. „S-a uitat în ochii lui Eminescu – povesteşte Nichita –, iar eu m-am uitat în ochii lui Arghezi!”
Pe aceeaşi logică, le-am relatat liceenilor că vor pleca de la întâlnirea noastră cu imaginea lui George Bacovia. M-au crezut că mi-au ieşit în cale (şi i-am intervievat) Agatha Grigorescu-Bacovia, soţia poetului, şi Gabriel, fiul lor, şi le-am reprodus titlul imperativ al unei poezii de Geo Dumitrescu: „Dar priviţi-mă în ochi!” Ajunşi acasă, le-am sugerat să le mărturisească celorlalţi: „L-am văzut azi pe Bacovia!” (Activitatea de o oră s-a ţinut în Biblioteca „George Bacovia” a Colegiului Naţional „Ferdinand I” Bacău luni, 18 septembrie a.c., la iniţiativa bibliotecarei Gabriela Saveluc-Oprescu, asistaţi fiind de prof. dr. Adriana Chioaru.)
Un „plumb” de… peste o sută de minute
Le-am mai făcut o confesiune adolescenţilor: în anii ʼ90, predând poezia-fanion a creaţiei bacoviene viitorilor învăţători (la Liceul Pedagogic „Ştefan cel Mare” din Bacău), am consumat, fără să ne dăm seama, aproape două ore discutând doar un cuvânt: plumb. (În orar era un cursiv de două lecţii de limba şi literatura română.)
Darul limbii române, în scrisul poetului
Am întors pe toate feţele titlul poemului şi al volumului de debut („Plumb”, 1916), plecând de la oferta lexico-semantică şi poposind cu maxim folos în zona de realizare fonetică (şi grafică) a cuvântului-cheie. Ceea ce a urmat a fost o convingătoare demonstraţie a aderenţei lui George Bacovia la programul simbolismului, reflectat la nivel de stare, dar şi de reprezentare materială a comunicării lingvistice.
De la primul nivel al limbii
E cu certitudine, în literatura română, una dintre cele mai ofertante situaţii de corelare a stratului fonetic cu mesajul asumat de poet. Am propus şi o grilă de interpretare a realităţii sonore, urmărind trei indicii: numărul unităţilor fonetice, tipul acestora şi respectiv topica/ locul lor în contextul cel mai apropiat. În triunghiul vocalic al limbii române, fiecare strat se corelează cu o stare: a, deschisă, transmite optimism; î, i, u, închise, sugerează pesimismul, iar semideschisele/ semiînchisele ă, e, o sunt neutre, susţinând unul dintre cele două registre. În plumb, vocala u este singură în cuvânt, închisă (asemenea lui i şi î) şi plasată în miezul lexemului. Consoanele, mai numeroase, sunt distribuite simetric, închizând etanş perimetrul vocalic: p şi b, ocluzive/ explozive, evocă tensiunea interioară, iar l şi m, sonante, asigură „căptuşeala” ansamblului, menţinând organicul. Analiza poate fi extinsă la nivelul întregii poezii.
