Mai am câteva zile de vacanță, una în care am stat mai mult pe lângă casă, după un scurt sejur într-o stațiune de munte. Am încercat să mă țin departe de realitatea de tip horror a acestei perioade, dar nu prea am reușit, pentru că radioul merge non-stop la mine în cameră, și printre emisiunile muzicale pe care le ascult se mai strecoară și știri.
Nu-i de ajuns că trebuie să mă lupt cu valul ăsta asasin de căldură, îmi mai dau de furcă și stările proaste, dezgustul în fața nesimțirii și prostiei, a nebuniei zilelor noastre. Când s-o fi înmulțit atâta descreierații și degenerații ăștia, ce anume favorizează dezvoltarea speciei lor? Smintiții, agresorii, „bombardierii”, indivizii iresponsabili, cu mintea năclăită de alcool sau cu cerebelul prăjit de droguri, au ajuns o prezență constantă în cotidian și tot mai numeroasă, după cum se vede. Sunt ființe grav bolnave, niște fanatici ai răului, genul despre care marele scriitor israelian Amos Oz nota:
„În cele mai multe cazuri, fanaticii nu știu să numere decât până la unul, doi e o cifră prea mare pentru ei”. Dar lucrurile nu au ajuns din senin atât de departe, climatul vicios, corupt din rădăcini, care a infestat țară scoțând la iveală aceste specimene periculoase. Pentru că în ele viu este doar instinctul lăcomiei, foamea de bani și de puterea pe care ți-o dau ei. În rest, conștiința, omenia, cinstea, buna cuviință, rușinea sunt mortificate. Un adevărat dezmăț al răului are loc acum, totul părând scăpat din mână. Cum își fac treaba acele instituții ale statului care sunt multe, de „se calcă unele pe altele pe picioare”? Nu și-o fac, e clar. Doar după ce se întâmplă tragedii în lanț auzi de controale și de anchete, dar e vorba doar de o paradă făcută să ascundă adevărul de fond. Se iau măsuri pe ici-colo, de suprafață, dar nimeni nu pare hotărât să taie răul din rădăcini.
Păi sigur că este inacceptabil ca autoritățile să dea din umeri (cum constată, într-un târziu, ca de obicei) domnul președinte aflat în vizită la spital, ca să-i vadă pe răniții de la Crevedia. E inacceptabil, din punct de vedere al omeniei ca orice om să dea din umeri și să rămână indiferent în fața atâtor dezastre nenaturale, ci datorate tocmai indiferenței, pasivității, incompetenței, ticăloșiei. Văd oameni în funcții de răspundere care mint cu seninătate, spunând că nu știau ce se întâmplă chiar lângă ei, sub ochii lor. Indolența, fariseismul, cinismul, minciunile lor grosolane îmi dau frisoane.
Mereu îmi amintesc de povestea parabolă cu micuța pasăre Colibri care căra de zor câțiva stropi de apă în cioc ca să stingă incendiul izbucnit în pădure, în timp ca toate celelalte vietăți fugeau îngrozite. Și când un animal de mari dimensiuni o luă în derâdere, spunându-i că eforturile ei sunt inutile, micuța curajoasă i-a replicat că ea își face partea ei. Așa-i și într-o societatea normală, într-o democrație, în care nu te instalezi odată pentru totdeauna și lucrurile merg de la sine, fiecare trebuie să fie vigilent la posibile nereguli, derapaje, și să-și facă treaba în mod constant și conștiincios. Să-și facă partea lui. Când se lasă însă loc pentru dezordini cumplite și pentru ilegalități la care se închid ochii, se întâmplă tragedii. „Greșeli impardonabile”, spune un mare șef de poliție, și pentru care „vinovații vor plăti”. Mă îndoiesc că așa va fi, dar ce să vezi? îl auzim și pe domnul președinte declarând că nu, nu se poate spune că trăim într-un „stat eșuat” (deși paternitatea expresiei îi aparține) și că nimic nu funcționează. Cică a zis așa, prins în „vâltoarea unor evenimente”. Și totuși, ce funcționează cu adevărat la noi, asta-i întrebarea care mă frământă.
