25 noiembrie 2024

Teatrul, ca gest de iubire și încredere în oameni

Am citit petiția semnată de directorii de teatru din țară și sunt de acord cu argumentele lor, bucurându-mă să văd că sunt atâția oameni, din rândul publicului, solidari, care s-au alăturat celor care semnalează adevăratele pericole pentru existența unor instituții teatrale cu tradiție, vechime, cu specific, pericole cuprinse în ordonanța care se pregătește, cu măsuri de austeritate.

Da, avem nevoie de teatru, care este singura artă vie, democratică, rezistând de milenii, pentru că este o oglindă a umanității, cum îl numea Shakespeare. Teatrul este în serviciu public, spunea Jean Vilar, iar Giorgio Strehler, marele regizor italian, unul dintre fondatorii faimosului Il Piccolo Teatro din Milano, își exprima profesiunea de credință în aceste cuvinte:



„Nu voi osteni niciodată să cred și să repet că eu cred în teatru ca unică posibilitate pentru noi, interpreții, de a fi cu lumea și pentru lume. Nu voi osteni nicicând  să cred și să repet că teatrul e ca un gest omenesc suprem, gest de iubire și de încredere în oameni împotriva singurătății și împotriva neliniștii care, totuși, există și încearcă să ne închidă pe unii față de alții într-o lume atât de adeseori nemiloasă și incapabilă, nu zic de dragoste, dar  de un minimum de toleranță, un minimum de bunătate, de milă și de solidaritate. Nu voi renunța niciodată la această căutare, cu ajutorul extremei, minunatei ficțiuni a unui teatru al  adevărului, sau măcar al unei fărâme de adevăr, o mică așchie de diamant atât de greu de găsit, cu atâta efort, în nisipurile atât de mișcătoare ale realității, și ale întâmplării omenești”.

În scrisoarea „Către instituțiile statului”,  concepută în momentul în care se făcea o reducere drastică a Fondului Unic pentru Spectacol,  „sărac din pornire și pauperizat an de an”) atrage atenția că marele patrimoniu al Italiei „singurul bun adevărat este cultura sa, capacitatea sa de frumusețe, creativitatea sa, arta sa, posibilitatea de a face poezie și de a fi poezie”. Sunt multe lucruri de mare actualitate în această scrisoare-manifest, unde se afirmă clar că voința Statului în privința culturii, și a spectacolului, „trebuie să devină un stimul activ, energic, plin de fantezie și în același timp sever”. Totul, pentru a nu cădea în păcatul indiferenței față de valorile spirituale ale națiunii.

E nevoie de o nouă viziune, de reforme și în lumea culturii, dar nu unele făcute în pripă, în iureș și de-a valma, fără discernământ, criterii clare, responsabilitate, fără consultarea specialiștilor autentici, nume de referință în domeniu. Fără calcularea riscurilor, urmărilor nefaste. Sigur, oamenii se împotrivesc reformelor, în general, și fiecare își apără locușorul, interesele. Potrivit caragialeanului: „să se revizuiască, primesc, dar să nu se schimbe nimic”. Sunt, în București, de pildă, câteva teatre nou înființate care se suprapun altora, deja existente, cu același program estetic, repertorial. Și unul care mi se pare ciudat ca titulatură „Teatrul dramaturgilor români”. În România, unde dramaturgia autohtonă, din toate timpurile, trebuie să fie o prezență constantă în toate repertoriile teatrelor. Cum altfel să ne promovăm  valorile și să ne apărăm identitatea națională și sentimentele legate de aceasta, din păcate desconsiderate în timpul globalizării? Al devălmășiei, de fapt.

Așa că mi se pare important să nu se facă în grabă lucruri fără cap, comasări, „colectivizări” care ar duce la pierderea identității unor instituții culturale sau chiar la dispariția lor, ceea ce ar fi dramatic. Teatrele mici, de păpuși, de animație, ca să dau un singur exemplu, au o însemnată componentă educativă și formează viitorii spectatori. Dacă interesează pe cineva cu adevărat viitorul „României educate”(?), atunci e cât se poate de clar că e nevoie de atitudine fermă, de solidarizare pentru cauzele bune.



spot_img
Ce condiții trebuie să îndeplinească articolul
spot_img
- Advertisement -
Comandat de Partidul Alianța pentru Unirea Românilor Bacău, CMF 11240014