Oare de ce-au uitat oamenii de puterea vorbelor bune?, mă întreb și eu (au mai făcut-o și alții). S-au înmulțit în schimb cârcotașii, resentimentarii, revanșarzii, dar și narcisicii, pentru că, pe rețele, pe fel de fel de site-uri, lauda de sine, autopromovarea curg în valuri. Măsura, acel „est modus în rebus” (dicton clasic, aparținându-i lui Horațiu) pare uitată definitiv, lucrurile și-au ieșit din matcă, lăsând loc excesului. Oricine poate acum să aibă acele cincisprezece minute de celebritate, să apară în puzderia de podcasturi (de informație, știri, teme sociale, cotidian, lifestyle, vedete etc.) improvizate în tot felul de spații. Este o mare trăncăneală generalizată.
Dar, să mă întorc la povestea cu vorbele bune, concentrată în zicala românească „vorba dulce mult aduce”. Și sigur la asta se gândesc și lingușitorii, „periuțele” care umblă cu tămâieri, firitiseli, măguliri, ca să intre în grațiile cuiva, să-și atingă un scop. Pentru că, rareori un compliment primit este și unul sincer, făcut în chip gratuit. Cert este că ne place să le auzim. Mark Twain spunea că, „dintr-un compliment mă hrănesc o lună”. Și asta pentru că, în fiecare dintre noi zace un mic narcisist, dixit papa Freud. Oamenii au nevoie de aprobarea celorlalți în acțiunile lor, altfel se simt nemulțumiți, marginalizați, în ei dospind frustrarea. Am citit recent un articol despre „Laudă și lăudători”, cu argumentație și exemple interesante. Autoarea, Laura Poantă, o personalitate polivalentă (medic, eseistă, traducătoare, artist plastic) îl invocă pe Mark L. Knapp, expert în comunicare la Universitatea Austin, Texas, care susține că „integrăm fiecare compliment primit în felul în care ne vedem pe noi înșine și căutăm în continuare același tip de complimente pentru validare”. Ne simțim „secați psihologic” când nu avem parte de laude, afirmă expertul. Sună rău de tot chestia asta cu secatul. Lucrurile sunt însă foarte simple, cunoscute dintotdeauna. Când sunt susținuți, încurajați, când munca, rezultatele le sunt apreciate, oamenii se simt mult mai bine, răsplătiți (chiar când nu primesc neapărat recompense materiale) fiind pentru eforturile lor.
Deși pare simplu să spui cuiva ceva plăcut, care să-l însenineze, să-i ridice moralul, puțini dintre noi o fac. De cele mai multe ori, oamenii sunt închiși în ei, încruntați, arțăgoși, cu chef de ceartă din te miri ce. Orice fleac îi scoate din sărite și fac din țânțar armăsar. Amabilitatea, bunăvoința, însoțite de un zâmbet, sunt flori rare la noi.
Din păcate, după cum am spus-o dintru început, uităm măsura în toate, fiindcă nici laudele în exces nu sunt bune, nici criticismul acru. Autoarea articolului la care am făcut referire aduce în discuție câteva dintre concluziile mai multor studii de specialitate, în care se arată, de pildă, că, „un copil lăudat peste măsură pentru lucruri mici devine dependent de acele laude”. Dacă nu le mai primește, intră într-un fel de blocaj. Și, ceea ce este mai grav, va deveni un adult vulnerabil, cu probleme de adaptare la realitate.
Când se exagerează, în orice situație, lucrurile o iau razna. Anticii vorbeau despre hybris, excesul care este la bază multor nenorociri, după cum știm din lectura tragicilor greci. Să ai simțul măsurii, să fii realist, lucid, autoironic (luminoasă probă de inteligență), toate acestea îți aduc starea de echilibru, de bine. Amatorii de lingușeli, dependenții de laude ar trebui să-și aducă aminte de fabula „Corbul și vulpea”. Valabil și-n politică: cine se înconjoară de prea mulți yesmeni, mincinoși, perfizi, pierde contactul cu realitatea și, în final, scapă cașcavalul.
