18 octombrie 2024
OpiniiSihăstriile labirintuluiLenea:  păcat sau arta de a trudi mai mult decât toţi truditorii...

  Sihăstriile labirintului

Lenea:  păcat sau arta de a trudi mai mult decât toţi truditorii lumii? (V)

 Doi spadasini metafizici:  otium și negotium 

Dacă urmăm firul unor studii de referință – Tudor Pamfile, „Mitologie românească. Dușmani și prieteni ai omului”, Publisher, SOCEC, București, 1916;  „Proverbele românilor”, vol. 7, 8, 9, Editura Librăriei Socec & Comp,, București, 1895 – suntem invitați să înțelegem că ne întâlnim cu lenea într-un univers saturat de trândăveală, parazitism, trântorire, puturoșenie, indolență, delăsare, indiferență, nepăsare, apatie, pasivitate, lâncezeală, comoditate, inerție, sfidare a muncii.  Leneșul are chipul parazitului social care  stă, după caz,  cu mâinile în sân, în șolduri, încrucișate sau sub fălci. Alteori, ține mâinile în buzunar, „ca boierii la divan”. Ochii participă la sabotajul trudei („a sta cu ochii în tavan”). ,,A tăia frunze la câini”, „a duce câinii la apă”, „a căuta perii în palmă”  sunt  corvezile de lux ale leneșului.  „A face degeaba umbră pământului”, „a strica mâncarea degeaba” sunt etichete care îi sunt agățate pe blazon. Leneșii alterează spațiul și timpul:  „a puți locul după cineva”, „a-i puți cuiva și urma”. Totul devine o lume pe dos în preajma leneșului: nu omul aleargă către lucruri, ci acestea trebuie să vină către el (,,Para mălăiață pică în gura lui nătăfleață”, „Așteptă să-i pice mura în gură”).  Mereu e ținta haz-necazului: „Leneșul e bun să-l trimiți să meargă după moarte”; „Merge mai mult în trei zile decât în una”; „Se scoală singur de jos”; „Leneșul, ochiul până și-l deschide, poștașul o poștă întreagă săvârșește”. Proverbele duc viață prosperă inspirându-se din viețuirea lenei: „Lenea, ca rugina pe fier, te mănâncă și nu simți, și mai mult când stă din lucru decât când lucrează”; „Lenea pe om topește, ca focul pe lemne”; ,,Lenea slujeşte omul ca omida pomul!”; „Cel ce se împute în lene și-n trândăvie, ca un mort se socotește, că trăind nu trăiește”; „Nemuncitorul seamănă cu un câmp pustiu, ce soarbe multe ploi fără a da vreun rod”; „Cei leneși, ca cei nesimțitori, nici de sineși îngrijesc”; „Trândăvia adoarme sufletul celui mai deștept”; „Lenea sufletul la adormire duce”….



    Știu: potrivit tradiției creștine, cea în care am fost invitat în lume, există niște ,,păcate capitale” care își au obârșia nemijlocită în firea omenească mult prea destrămată. Aceste păcate au fost numite/ anatemizate încă din secolul al VI‑lea, de către Sfântul Grigorie cel Mare, dar nu putem uita că și Dante le amintește în ,,Infernul” său. Mândria, iubirea de arginți, desfrânarea, pizma (invidia), lăcomia, mânia și lenea sunt socotite rădăcini otrăvite, dar viguroase, ale celorlalte păcate. Le‑am și căutat leacuri, desigur: smerenia, milostenia, curăția și fecioria, iubirea, înfrânarea, blândețea, hărnicia și mulțumirea, dar se pare că n‑am găsit dozele fericite pentru administrarea acestora. Lenea (trândăvia), spun teologii, este suficientă pentru a‑l împiedica pe om să intre în Împărăția lui Dumnezeu. Pe cel leneș îl mustră Dumnezeu aspru atunci când cuvântă: ,,Slugă vicleană și leneșă, știai că secer unde n‑am semănat și adun de unde n‑am împrăștiat? Se cuvenea deci ca tu să pui banii mei la zarafi, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă. Luați deci de la el talantul și dați‑l celui ce are zece talanți. Căci tot celui ce are i se va da și‑i va prisosi, iar de la cel ce n‑are și ce are i se va lua. Iar pe sluga netrebnică aruncați‑o întru întunericul cel mai din afară. Acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților” (Matei, 25, 26‑30). Știu ce a glăsuit și Sfântul Apostol Pavel: ,,Dacă cineva nu vrea să lucreze, acela nici să nu mănânce. Pentru că auzim că unii de la voi umblă fără rânduială, nelucrând nimic, ci iscodind. Dar unora ca aceștia le poruncim și‑i rugăm, în Domnul Iisus Hristos, ca să muncească în liniște și să‑și mănânce pâinea lor” (II Tesaloniceni, 3, 10).

Adevărat, zic și eu, îndrăznind a intra în dialog cu Apostolul, însă uite că există și alte chipuri sub care ființează lenea în lume, precum lenea oblomovistă, care numai lene nu e. Sau, dacă ținem morțiș s‑o numim lene, am putea‑o numi lene metafizică. Muritorul de mine propune ca lenea ivită sub acest chip să nu fie osândită prin aruncarea ei în păcatelor capitale. E doar un păcat metafizic despre care cred că trudește zdravăn la lecuirea lumii de multe alte păcate. Când gândești zvârcolindu‑te, chiar și stând într‑o râlă oblomovistă, mare neiubitoare de verticală și mișcare fizică, în livingul obosit al unui timp care‑a luat‑o razna de tot, cine știe dacă nu cumva trudești mai mult decât cei mai mulți dintre truditori clasici ai lumii… Și, dacă nu mă credeți pe mine, îl invoc pe consilierul meu de lux, Nietzsche, care‑mi spune că până și cel mai mare truditor al lumii lenevește uneori: ,,Vorbind teologic – ascultați că eu vorbesc rar ca teolog – Dumnezeu însuși a fost acela care la capătul zilei de muncă s‑a așezat ca șarpe sub arborele cunoașterii: se odihnea de faptul de a fi Dumnezeu. Făcuse totul foarte frumos… Dracul nu este altceva decât leneveala lui Dumnezeu în fiecare a șaptea zi” (,,Ecce homo”, București, Editura Centaurus, 1991, p. 64). Nietzsche ne trimite în zări noi și cugetând asupra lenei, vorbindu‑ne despre ,,aptitudinea spre otium”. El are nestrămutata convingere că o meserie, de orice fel ar fi ea, dacă nu dăunează, degradează cu siguranță. Privește cu sarcasm către acei ,,artiști cotcodăcitori”, care, neobosiți aidoma găinilor, cotcodăcesc, ouă și iarăși cotcodăcesc… Ce‑avem aici? Un elogiu al lenei, desigur, al acelui gen de lene care, instinctiv, centrându‑și țintele pe economisirea energiei, izolarea de zgomotul vieții și banalul cotidian, simțind chemările unui turn de fildeș sui‑generis, ne invită să realizăm distincția dintre truda divorțată de pasiune și cea în care otium îngăduie cugetarea calmă, deschide calea către noul care‑ar putea fi nu doar numai util, ci și moral. Otium poartă, astfel, războaie cu negotium, acel nivel cotidian al ființării noastre risipit (?) în negocieri, în comerțul nostru cu lumea, lucrurile, orgoliile, iluziile, rătăcit în încercările de a ghici câte ceva din esența umană. Negotium, concept drag eticii contemporane, perceput de unii ca fiind sinonimul unei datorii oarbe, lipsită de sens, ca o spaimă manifestată în fața agresiunii șomajului real, s‑ar bucura, cred, și de atenția lui Nietzsche. Dar câți dintre oameni se pot retrage olimpian în turnul de fildeș gestionat de otium? Hărțuiți de eternul primum vivere, câți își pot permite un asemenea lux metafizic? Acolo este, se pare, doar sălașul zeilor… Multora nu ne rămâne, probabil, decât luxul de a spera că lenea va fi inclusă cândva în nomenclatorul meseriilor, ca lene metafizică sau ca artă de a trudi mai mult decât toți truditorii lumii.



spot_img
spot_img
- Advertisement -

Ultimele știri

spot_img