Biblioteca Județeană „Costache Sturdza”, din Bacău, a găzduit, zilele trecute, un eveniment cu o mare încărcătură emoțională: o lansare de carte, a unui „volum document-afectiv” – așa cum îl numește prefațatorul lui, ziaristul Mihai Buznea. Acest volum este „Când eram prietenă cu timpul” și cuprinde 55 de povestiri scrise de băcăuanca, prin origine, Lucia Verman, canadiancă timp de peste 30 de ani, dar mereu „trup și suflet de româncă”, așa cum a scris tot Mihai Buznea. Cartea a apărut în Canada, prin îngrijirea soțului ei, Ion Ilisie, după ce autoarea a plecat spre stele la numai 55 de ani.
Prezentarea cărții a fost făcută, în cuvinte atent alese și măiestrite chiar de Ion Ilisie, care în unele momente și-a ascuns cu greu durerea pierderii, acum mai puțin de doi ani, a iubitei lui soții. Am ascultat totul pe fondul unui montaj muzical adecvat și adaptat unor imagini din viața acestui cuplu, surprinse și în Canada și în România, în Bacău și în satul Crăcăoani (Neamț) din care provenea tatăl Luciei, cunoscutul, ilustrul și regretatul ziarist și scriitor Eugen Verman.
„Cartea Luciei – a spus Ion Ilisie – este, acum, pe masă, în fața noastră. Este un moment solemn, care arată că Lucia nu a dispărut, nu s-a stins odată cu plecare dintre noi. Lucia a iubit cartea, cuvântul scris. Cartea ei preferată era «Darul lui Humboldt», a lui Saul Bellow. Citea cu pasiune. Luam această carte cu noi în toate vacanțele, din care recitea mereu câte ceva.
Îmi amintesc cât de intensă i-a fost și bucuria când, într-un început de ianuarie 2006 a aflat că i-a fost publicată în cotidianul canadian „Observatorul” prima ei povestire, «Gigel», despre un pom buclucaș, care se încăpățâna să nu înfrunzească, dar care a devenit apoi prietenul ei. Și tatăl ei, dar și eu am îndemnat-o mereu să scrie și să publice. Dar, firul vieții ei s-a terminat mult prea curând și nu a apucat să vadă publicată prima ei carte.”
Povestirile Luciei Verman sunt parcă inspirate de un viitor de care însăși autoarea se temea, pentru că îl presimțea uneori mai ales ca pe un semn al sfârșitului decât ca pe unul al speranței de infinitate. Povestiri încărcate de maximă sensibilitate, izvorâtă din talentul autentic al unei femei care a trăit ultimele bucurii ale vieții ca și cum ar fi fost cele din urmă. Sufletul Luciei Verman a vibrat intens ori de câte ori deschidea, dimineața, ochii și vedea din nou lumea din jur.
„Povestirile Luciei Verman, reunite în această carte-mesaj dăruită bucuriei de a trăi și de a oferi bucurie celor de lângă tine – a spus, la finalul prezentării volumului, Mihai Buznea -, reprezintă, fiecare în parte și toate la un loc, mărturisiri ale dragostei de viață și, deopotrivă, ale sentimentelor sincere și profunde ce i-au însoțit existența, exprimate în rostiri simple, dar încărcate de emoție și frumusețe artistică”.
Scrierile Luciei Verman din această carte-testament sunt veritabile poeme închinate minunii care ne este dată, deși doar vremelnic, numită VIAȚĂ.
După lectura cărții parcă am înțeles de ce Lucia a vrut să fie incinerată, iar cenușa să-i fie presărată printre arbori, în preajma unei Rezervații Naturale „de lângă casa noastră – cum spune soțul ei -, într-un loc străjuit de opt sălcii plângătoare și la rădăcina a trei brazi falnici de pe malul lacului. Lucia a fost mare iubitoare de muzică, iar în această tumultoasă perioadă a vieții ei și a vieții noastre descoperise și asculta mereu melodiile lui Asaf Avidan. Ultima melodie pe care a ascultat-o în ziua plecării din această lume, cu puține ore înaintea sfârșitului, a fost My Old Pain (Durerea Mea Veche)”.
Da, Lucia a rămas prietenă cu timpul și, astfel, printre noi!
