Inima noastră însetează după mângâiere. Unde o poate găsi? Tot în cuvântul lui Dumnezeu. Păgânii şi mulţi necredincioşi ai zilelor noastre se scufundă în tristeţe, melancolie, descurajare şi ajung la spitalele de neuropsihiatrie şi nu rareori chiar la sinucidere. Creştinul adevărat – sărac sau bogat, bolnav sau sănătos, muncitor sau intelectual etc. – îşi soarbe din cruce mângâierea inimii şi spune: Bucuros vreau, Isuse al meu, să sufăr şi să mor din iubire faţă de tine!
După cum voinţa are trebuinţă de întărire şi inima de mângâiere, tot aşa şi mintea, raţiunea umană doreşte mereu adevărul. Tot omul, de la mic la mare, doreşte să ştie, să afle adevărul. Filozofii şi savanţii se zbat zi şi noapte pentru adevăr şi nu rareori se întreabă nedumeriţi ca Pilat din Pont: Ce este adevărul? (In 18,38). Răspunsul nu poate fi decât unul: adevărul este cuvântul lui Dumnezeu. Numai omul întărit în voinţă, luminat de adevăr în raţiune şi mângâiat în inimă de cuvântul lui Dumnezeu dispune de forţa vitală care poate imprima universului un marş precis către destinaţia finală, spre o deschidere spre infinit, printr-o reînnoire realizată prin foc, focul iubirii ca rezultat al învierii obţinute de credinţa în cuvântul dătător de viaţă (cf. In 6,63-68).
Demostene (384-322 Î.C.) pleda în Areopag cauza unui condamnat la moarte. Membrii tribunalului erau plictisiţi şi au adormit. El rupe firul discursului şi începe să povestească cum s-au certat doi oameni pentru umbra măgarului. Juriul a făcut ochii mari. Demostene indignat i-a apostrofat: Domnilor judecători, adineaori vă pledam salvarea unui om şi v-aţi plictisit, iar acum când spun nimicuri, vă arătaţi atât de interesaţi. Să vă fie ruşine! Când la o predică preotul pledează pentru mântuirea sufletului prin cuvântul Domnului, creştinii se plictisesc, dar când se spune o poveste toţi sunt ochi şi urechi. Numai că azi cele mai multe certuri sunt, nu despre umbra măgarului, ci despre burta lui. Fiecare ţipă că moare de foame, dar nimeni nu-şi plânge osânda.
Împăratul Constantin cel Mare asculta mereu predica stând în picioare, fiindcă zicea: Nu se cade a primi solia dumnezeiască şezând. Chiar dacă cele spuse la predică sunt simple, ştiute, repetate, plictisitoare sau adânci şi prea grele pentru tine, ai răbdare, vor rodi când te vei aştepta mai puţin şi când vei avea mai mare trebuinţă.
Pr. Richardo-Dominic Baciu
