Polisemia de lângă noi: baia
De ani buni, când e să ilustrez polisemia, compun aceeaşi poveste a… scăldatului. Din preistorie, omul şi-a stabilit locuinţa lângă un curs de apă. Aici ne interesează partea de igienă a corpului, folosindu-se în succesiune acelaşi cuvânt, baie, pentru scăldat/faptul de a se îmbăia (1.), iar concret, pentru apa (2.) şi locul (3.) unde se afla râul sau lacul. Nu peste tot i-a ieşit în întâmpinare, omului, apa în lăcaşul ei natural, aşa că aceasta a trebuit adusă/adunată într-un vas (4.) mai mare, aşezat într-un loc ferit al curţii. Temperaturile scăzute, printre altele, l-au obligat să-i aloce acelui vas o încăpere (5.), denumită, desigur, baie. Cu timpul, în aşezările urbane îndeosebi, edilii au decis să se construiască o clădire (6.) numită baie publică, înregistrată ca atare ca una dintre instituţiile (7.) primăriei. Mai mult decât atât: localităţile având ape cu proprietăţi terapeutice au primit numele de băi şi regim de staţiune balneară (8.). Recapitulăm până aici, în ordine inversă, imaginând finalul unei cure la Slănic-Moldova sau la Băile-Herculane: după îmbăiere (1.), am ieşit din apă (2.), din cadă (3.), din încăpere (4.), din clădire (5.), care este o entitate (pavilion/stabiliment) (6.) şi apoi din localitate (7.). Există, după cum se vede, o logică a dezvoltării sensurilor, cu punct de plecare într-un sens fundamental: (nevoia de) îmbăiere.
Doar îmbăiere?
Dicţionarele consemnează separat acelaşi cuvânt, baie, cu alte două sensuri: 1. mină, respectiv 2. golf mic. Pentru primul, este indicat ca etimon maghiarul banya, prezent şi în alte limbi: bulgara, sârba, croata, slovena, polona, albaneza. Alexandru Ciorănescu, în „Dicţionarul etimologic al limbii române”, consideră că nu româna a luat cuvântul din maghiară, ci invers, existând legătură între latinescul *balnea/*banea „baie” şi banya „mină”, dată fiind „frecvenţa cu care apele termale sau minerale descoperă prezenţa unor zăcăminte”. Analizând etimonul latin, constatăm un caz de refacere a singularului din plural, în limba română: balneae, -arum, un feminin plural, e lipsit de forma de singular (*balnea, -ae). Latina avea neutrul balneum, -i şi pluralul acestuia: balnea, -orum, cu acelaşi sens colectiv de la celălalt plural, feminin: „băi publice”. (Poate ştiţi: băiat derivă din a băia „a îmbăia, a creşte”.)
Cum deosebim un omonim de un cuvânt polisemantic
Ne ajută dicţionarele, care înregistrează diferit cele două situaţii: cuvântul polisemantic este consemnat o singură dată, iar în dreptul lui sunt numerotate sensurile, în ordinea apariţiei lor. Dacă acelaşi cuvânt este omonim cu un altul (sau cu altele), aceasta obligă la intrare separată. Iată descrierea cuvântului baie în DEX (2016):
„BAIE1, băi, s.f. I. 1. Scăldat, îmbăiere. 2. Cadă, vas special de îmbăiat; feredeu. [3.] Apă de îmbăiat. [4.] Clădire cu instalaţii speciale de îmbăiere. […] II. (La pl.) Staţiune balneară. (Pr.: ba-ie) – Lat. bannea (=balnea). Cf. sl. b a n j a.
„BAIE2, băi, s.f. (reg.) Mină (din care se extrag minerale). (Pr.: ba-ie) – Din magh. bánya”.
Micul dicţionar academic (2001) adugă al treilea omonim: „BAIE3, băi, s.f. Golf mic[,] cu deschidere îngustă spre largul mării, din fr. baie” (virgula ne aparţine).