- Unul dintre dezastre are o filială criminală, cu ecouri de Auschwitz (sic! sic! sic!), în chiar inima țării: București. Un azil pentru bătrâni, o entitate despre care, dacă ești naivul de serviciu al Lumii, ai putea crede că este ocrotitoare, iubitoare, doldora de suflet nepervertit… Vinovații revendică inocența din zilele Facerii și amenință cu instanța dacă-i acuzi.
Se spunea cândva, dacă vă amintiți, că este bine să ne purtăm frumos cu rudele, fiindcă ele ne vor alege azilul. Misia asta a devenit aiurea de tot. Ciolacii fac ședințe pentru spălarea (iar sic!) ororilor de lagăr. Nicio demisie, nicio demitere de ministru. Au fost doar eliberați din funcție (eliberați, auziți!) niște pigmei ai groazei; lumpen-mafioții. Regretatul Dorel Schor spunea că deșteptul învață din propriile greșeli, cel inteligent din greșelile altora, în vreme ce prostul nu greșește niciodată. Politicienii nu comit greșeli, nu fac prostii. Ei comit doar erori manageriale, atât. Erorile n-au statut de prostie, de infracțiune, de oroare, de Auschwitz.
- Din păcate, o altă instituție aflată în subsolul igrasios al topurilor mele, Poliția, își confirmă cu mare consecvență statutul. Mor oameni nevinovați sub ochii Poliției. Să te poarte un infractor pe degete, ca pe ageamiul Universului, când tu, singurul reprezentant al statului îndrituit să ucidă violența din fașă, trimiți la locul tragediei o pușcă înnobilată cu lunetă, dar fără aprobare de tragere, un lunetist fără patalama pentru slobozirea glonțului, sfori și scări care stau puturoase pe-un acoperiș de bloc, din cauză că onorații cu excelent la simulările de paradă habar n-au să le folosească… Să trimiți un negociator care nu poate dialoga cu potențialul criminal decât consiliat prin telefon (așa cum a fost consiliat…) de un negociator de la… Centru…
Când auzi voci polițiste care spun, mângâindu-și fireturile și viitoarele pensii speciale, că suntem în siguranță, îți vine să… Să ce?… Să izbucnești aidoma unui celebru personaj al lui Sartre: ,,Atunci m-a cuprins Greața”…
