În scandalul momentului, cu ororile descoperite în azilele de bătrâni, nu am auzit, când scriu aceste rânduri, de nicio demisie din proprie inițiativă, așa cum se întâmplă în țările civilizate, cu o democrație care chiar funcționează. Acum s-a văzut cât se poate de limpede că nu numai lipsa rațiunii naște monștri, ci și cea a sensibilității, compasiunii, empatiei. Ca să nu mai amintesc de mila creștinească, pe care, culmea! eu am văzut că o simt mulți oameni normali, fără a se declara neapărat dreptcredincioși, fără să fie pupători de moaște, purtători de cruci la gât care-ți bagă degetele în ochi cu cât de religioși sunt ei.
Nu mă miră lipsa de onoare a acelor ipochimeni ajunși tot felul de șefi în originala noastră democrație, în care cuvintele valoare, merit personal, învățătură, decență, cinste nu au loc în minimul vocabular al profitorilor și parveniților care-și împart privilegii. Privilegii fără număr la unii care s-au constituit în caste de care nu te poți atinge, lucruri inimaginabile într-o altă parte a lumii civilizate, în timp ce o populație tot mai sărăcită și umilită nu mai are nicio speranță că se poate îndrepta ceva. Despre „rușinea națională” pe care o trăim, și nu din vina noastră, a oamenilor onești care-și văd de treabă și muncesc pe salarii mizere, aflăm chiar de la șeful statului. Statul eșuat dintr-o Românie educată, curat murdar! Ce poate fi mai absurd? La noi, anomaliile fără număr au devenit regulă, cine poate, oase roade. Se fac legi cu dedicație, ca să-și păstreze privilegiile tot cei care au venituri de zeci de mii de euro, fel de fel de avantaje, de scutiri, de te apucă amețeala.
Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm să credem că lucrurile se pot schimba, să fim pasivi, inerți, o jalnică masă de manevră. E bine că există jurnalism de investigație, ONG-uri, organisme de watchdog, care constată gravele nereguli și trag semnale de alarmă, și ar trebui să fie referendumuri mai multe, pentru ca poporul să hotărască în ce privește binele comun, ca să nu mai continue abuzurile. Este nevoie de mai mulți avertizori, consilieri de integritate serioși, bine pregătiți, e nevoie de conștiințe și de oameni de acțiune, nu de retori și limbuți, de cabotini care slobozesc tirade bombastice. Democrația nu este ceva câștigat odată pentru totdeauna, pentru ea trebuie să te lupți zi de zi, pentru că slăbiciunile omenești, viciile, lăcomia, corupția nu dispar pur și simplu, au rădăcini prea adânci. Mă obosește atâta nedreptate, atâta urâțenie, care se lățește ca o pecingine, mă înspăimântă abrutizarea oamenilor, mă revoltă ticăloșia.
În lumea asta ticăloșită, absurdă, ai nevoie de puncte de sprijin puternice, solide, ca să nu te clatini rău și să nu te pierzi iremediabil. Revolta și protestul manifest te scot din inerție, din starea vegetativă. Lașitatea duce la acomodarea cu inacceptabilul, la înfrângerea totală a demnității. Cine trăiește ca un sclav, cu capul plecat, nu mai vede nimic frumos în lume, devine o ființă de subterană. Nu mai are deasupra cerul înstelat și legea morală înăuntru.
Punctele mele de sprijin sunt ființele dragi din familia mea, prietenii, pasiunile, din care mi-am făcut și profesia, cărțile, de fapt, cele mai bune prietene și sfătuitoare dintotdeauna. Și am mereu în gând o celebră întrebare a lui Hannah Arendt: „Cum se poate reda un sens cuvântului umanism?” Grea întrebare, greu răspuns.
Carmen MIHALACHE
