Faptul că noi, românii, nu doar că nu învățăm nimic din propria noastră istorie, dar nici măcar nu știm să o înțelegem este o tristă realitate. Mușcăm cu poftă orice gogoașă servită de unii sau alții cu interese meschine, suntem obișnuiți să ne urâm aliații și să-i iubim pe inamici, să detestăm pe cei care au avut curajul să ia decizii care ne-au salvat și să-i adulăm pe cei care au stat ca magarul lui Buridan, uitându-se cum îi calcă Istoria pe picioare. Dar de ce suntem săraci? De ce suntem un popor care trăiește de pe o zi pe alta? De ce nu avem industrie, agricultură, educație, sănătate sau armată? Nu vom recunoaște niciodată că le-am distrus noi pe toate în ultimii 30 de ani. Mereu vom căuta vinovați în alte părți, dar niciodată acolo unde se află.
Niciun istoric contemporan nu va avea curajul să explice că sărăcia actuală a țării datează de la începutul secolului al XIX-lea, când Țările Române scapă de fanarioți, dar elitele locale, în loc să pună umărul pentru prosperitatea celor două țări, nu fac altceva decât să înlocuiască spoliatorii. Românii nu mai sunt jefuiți de grecii din Fanar, ci de aristocrația locală, care câștigă, în 1830, dreptul de a vinde grâul la export la prețul pieței și transformă țăranul în sclav într-un mod în care nu a fost niciodată în perioada când era țăran șerb. Ca țăran șerb, acesta datora mult mai puțin proprietarului moșiei decât ca țăran liber, mai ales după lovitura de stat care a dus la înlăturarea lui Cuza.
Timp de zeci de ani, țăranul a fost tratat ca o simplă uneltă agricolă; în același timp, industrializarea s-a făcut prost: la început s-a permis intrarea mărfurilor fără niciun control, ceea ce a dus la falimentarea industriei manufacturiere locale, câtă era; apoi industria românească și-a protejat prețurile, mai mari decât cele ale produselor străine, prin taxe vamale, care nici nu au permis cumpărătorilor accesul la produse și nici nu au determinat patronii să apeleze la eficientizarea metodelor de producție. Ironic, această situație a dus, în anii ’30, la o criză de supraproducție, nu pentru că se producea prea mult, ci pentru că se cumpăra prea puțin. Nu suntem, astăzi, într-o situație diferită; doar că acum industria, câtă mai este, nu ne mai aparține, agricultura este în aceeași situație, iar țara este ținută în viață cu ajutorul aparatelor. Elitele noastre au reușit să copieze modelul și să distrugă totul.
Avem nevoie de o introspecție profundă, de o înțelegere sinceră și critică a propriului nostru trecut pentru a evita repetarea greșelilor. Trebuie să ne asumăm responsabilitatea pentru deciziile noastre și pentru modul în care am gestionat resursele și potențialul țării noastre. Este esențial să recunoaștem că am perpetuat ciclul de ineficiență care a condus la sărăcia și instabilitatea actuală.
Nu putem schimba trecutul, dar putem învăța din el. Este simplu de spus că trebuie să ne găsim lideri puternici și angajați pentru a remedia problemele, că trebuie să investim în educație și sănătate, să promovăm inovația și antreprenoriatul, să sprijinim agricultura și industria locală și să construim instituții solide și transparente. Acestea sunt obiectivele pe care le-ar împărtăși majoritatea oamenilor cu mintea limpede. Cu toate acestea, realizarea acestor lucruri devine mult mai dificilă atunci când există trupe de ocupație în țară, când liderii noștri ling clanța ambasadelor străine, când se primesc directive din străinătate și când cenzura de pe rețelele sociale se asigură că promovarea ideilor naționale este limitată.
