„Omul preferă liniştea şi chiar moartea libertăţii de a alege singur între bine şi rău”?
Ne propunem, pentru a accesa noi zări ale căutătorilor de fericire, scurte popasuri în universurile literare sugerate de Dostoievski și Antoine de Saint-Exupéry. Andrei Pleșu ne încurajează căutările: ,,Există, în sfârșit, întrebările «mari», întrebările ultimative, cărora îmi place să le spun «rusești», căci fac substanța multor insomnii dostoievskiene: Ce este fericirea? De ce există răul? Care este sensul vieții?” („Parabolele lui Iisus. Adevărul ca poveste”, București, Editura Humanitas, 2012, p. 11-12). Ștefan Munteanu nuanțează: ,,Metafizica lui Dostoievski […] este o contemplare originală a lumii, a universului, în care omul este chinuit de dilema: libertate sau fericire, libertate prin suferință sau fericire fără libertate?” („Picături de filosofie”, Bacău, Editura Deșteptarea, 1997, p. 109). Asediat de bucurii, Dostoievski îi scria criticului N.N. Strahov: „Ah, de ce nu eşti căsătorit şi de ce n-ai copii?, stimate Nikolai Nikolaievici. Îţi jur că asta constituie trei sferturi din fericirea noastră, iar restul abia dacă face un sfert” (apud Anna Dostoievskaia, „Amintiri”, București, Editura Univers, p. 166). În „Caiete”, Dostoievski nota: „Nu există fericire în confort, fericirea se răscumpără prin suferinţă. Omul nu este născut pentru fericire. Omul îşi merită fericirea totdeauna prin suferinţă”. „S-ar părea că eroii lui Dostoievski”, scrie Lucian Raicu în prefaţa la una dintre ediţiile romanului „Idiotul” (București, Editura B.P.T., 1965, p. XXIV), ,,sunt cu toţii trimişii, aleşii pentru a fi reprezentanţi ai omenirii la un mare congres al Suferinţei Omeneşti şi acolo […] îşi strigă suferinţa lor, care nu-i priveşte doar pe ei, pe fiecare în parte, ci priveşte omenirea întreagă, care le receptează strigătul, care le recunoaşte suferinţa şi le-o înţelege”. Ei sunt nişte performeri ai suferinţei care întemeiază fericirea.
În discursul său memorabil despre Puşkin, Dostoievski scria: „Smereşte-te, om mândru, şi înainte de toate frânge-ţi mândria… De te vei birui, te vei smeri şi vei deveni liber, cum nici nu te-ai fi închipuit vreodată. Şi vei începe o lucrare măreaţă şi-i vei face liberi şi pe alţii şi vei vedea fericirea, căci viaţa ţi se va umple” („Jurnal de scriitor”, vol. al III-lea, Iași, Editura Polirom, 2 000, p. 324). Eroul „Subteranei” zice: „Ştiu că nu pot trăi fără să-mi manifest puterea, fără să fiu tiranul cuiva…” („Însemnări din subterană”, în „Jucătorul şi alte microromane”, Iași, Editura Polirom, 2003, p. 161). Apoi, fascinat de jocurile spiritului, se tot întreabă: „Chiar aşa: acum, din partea mea, pun o întrebare superfluă: ce-i preferabil – fericirea ieftină sau suferinţele sublime? Ei, ce-i preferabil?” (ibid. p. 165)… „Şi de ce sunteţi atât de ferm şi solemn convinşi că numai normalul şi pozitivul, într-un cuvânt, că numai prosperitatea îi este omului avantajoasă? […]. Nu s-ar putea ca suferinţa să-i fie exact tot atât de avantajoasă ca şi prosperitatea?” (ibid., p. 64)…
Celebră, antinomia filosofică a „Marelui Inchizitor” reprezintă imperativul alegerii între libertate şi constrângere, libertatea nefericită sau a nefericirii şi fericirea lipsei de libertate, dar şi o încoronare a dialecticii dostoievskiene, expresia fericită a unui tragic impas care, depăşit, ar putea înălţa spiritul: „…fiindcă nu există nimic mai insuportabil și nici n-a existat vreodată pentru om și societate decât libertatea!” (F.M. Dostoievski, „Frații Karamazov”, vol. al II-lea, București, Editura Univers, 1982, p. 359). Trăind tragic, eroii dostoievskieni îndrăznesc să creadă că Hristos nu poate oferi oamenilor decât o libertate care seamănă cu o nesfârşită Golgotă, cu o crucificare perpetuă, în vreme ce Anticristul nu le poate oferi decât tot o variantă de coşmar: liniştea şi îndestularea unui prizonierat etern în care le este asigurată doar pâinea robiei. Această tragică dilemă, între neîmplinirea morală lumească şi împlinirea imorală, între nemulţumirea sacră şi diabolica mulţumire, între chinul libertăţii sufleteşti şi bucuria slugărniciei trupeşti, între visul nefericitului de a cuceri fericirea vieţii de apoi şi realitatea nefericită a unei vieţi terestre marchează destinul majorităţii personajelor dostoievskiene, care încearcă dezlegarea sa. Care este calea pe care trebuie s-o urmeze? Extravagante şi paradoxale, trăind mereu la limită, asemenea lui Othello sau Hamlet, amintind adeseori de mitul faustian, ele privesc viaţa ca pe un dar provizoriu pentru care, parcă, nu sunt dispuse să mulţumească nimănui, pentru că darul aduce o fericire care are un preţ mult prea mare. Construite pe câte o parabolă creştină, romanele lui Dostoievski sunt filosofice, prin excelenţă, trebuie decriptate în nivelul lor profund, de esenţă. Se pare că întreaga sa operă este centrată pe parabola biblică a bobului de grâu, care rodeşte doar murind, sugerând genial că fericirea nu poate fi dobândită decât prin durere, că măreţia îşi are obârşia în umilinţă. „O, da, o să fim ferecaţi în lanţuri, îi spune Mitea lui Aleoşa, şi văduviţi de libertate, dar din noianul durerii noastre vom reînvia pentru bucurie căci fără ea omul nu poate să trăiască, nici Dumnezeu nu poate să existe” (ibid., p. 364). Ideii hristice a ispăşirii, Marele Inchizitor îi opune, în discursul său, un proiect armonizat cu poveţele pe care Satana i le dăduse lui Iisus în pustie. Libertatea de a alege, în cunoştinţă de cauză, între Bine şi Rău este apreciată ca fiind un supliciu al spiritului uman. Sfâşiat de nelinişti, de îndoieli, aflat mereu pradă contradicţiilor, omul nu şi-ar găsi adevărata fericire decât prin recursul la cele trei ispite propuse de diavol: prefacerea pietrelor în pâini; influenţarea prin minuni; acapararea puterii pământeşti. Marele Inchizitor dezvoltă proiectul unei lumi în care fericirea este preferată libertăţii, iubirea de oameni este mai presus de iubirea de Dumnezeu, în vreme ce adevărul nu este o condiţie sine qua non a fericirii. În acest proiect, „povara libertăţii” de a alege între Bine şi Rău are o alternativă: ademenirea cu pacea, cu liniştea deplină a spiritului. Libertatea conştiinţei insului ar trebui îngrădită, pentru că „nu există ceva mai ademenitor decât libertatea conştiinţei, dar în acelaşi timp nu există ceva mai cumplit”. Pentru Marele Inchizitor, „nu există nimic mai insuportabil şi nici n-a existat vreodată pentru om și pentru societate decât libertatea!” (ibid., p. 359). Povara liberei alegeri l-ar arunca pe ins în mrejele nefericirii. Adevărata mântuire a individului n-ar putea fi găsită decât prin eliberarea sa de această povară. Raiul terestru propus de Marele Inchizitor are chipul unei fiinţări filistine. Insului trebuie să-i fie străine conştiinţa tragediei, incertitudinea, conflictul cu sine şi cu semenii. Adevărata fericire ar presupune întoarcerea la starea de nevinovăţie a pruncului, la un primitivism edenic în care nu există doruri epistemice, îndrăzneli către piscuri. Este posibil un asemenea proiect? Fireşte, susţine Marele Inchizitor, căci „omul preferă liniştea şi chiar moartea libertăţii de a alege singur între bine şi rău” (ibid., p. 363). Oamenii vor fi fericiţi atunci când „vor scăpa de o grijă împovărătoare şi de înfricoşătorul chin la care îi supune […] necesitatea de a alege singuri şi în deplină libertate” (ibid., p. 370). Ei ar avea nevoie de o „fericire tihnită şi umilă, o fericire pe măsura unor făpturi nevolnice, aşa cum au fost plămădiţi” (ibid. p. 396). Marele Inchizitor crede că idealul acelei lumi în care oamenii „ne vor aduce singuri plocon libertatea” (ibid., p. 360) şi vor striga „Înrobiţi-ne, dar astâmpăraţi-ne foamea!” (ibid.) va deveni realitate, povara libertăţii urmând a fi purtată „de cei o sută de mii, în mâinile cărora se află destinele” (ibid., p. 370) oamenilor.
Mesajul lui Dostoievski este simplu şi tulburător: fericirea fără libertate este o imposibilitate. Calea către fericire trebuie să treacă prin încercările libertăţii. Insul autentic simte nevoia să bea mereu, cum zice stareţul Zosima, „vinul cel nou, vinul bucuriei proaspete, neţărmurite” (ibid., p. 53), nu vrea să fie înlănţuit în tradiţie, în algoritmi. El are mereu o nestăvilită foame de noi piscuri, este aidoma lui Aleoşa, cel al cărui suflet era „setos de libertate, avea nevoie de spaţiu, de tot cuprinsul lumii” (ibid., p. 54).