Mai crede cineva în sindicate? Nu-mi pun întrebarea în contextul actual, al mișcărilor de protest derulate de cei din învățământ. În privința lor, probabil că o să am o părere separată, pe care o voi expune cu altă ocazie. Cred, însă, că membrii de rând aderă la o astfel de organizație mai mult… din inerție. Devin parte a unui sindicat „c-așa trebuie”, și nu pentru că ar vedea în asta vreun avantaj real. Oricum, și ca non – membru tot beneficiezi de drepturile, să zicem, câștigate în urma negocierilor colective.
Chiar și spărgătorii de grevă, dacă ar fi să privim spre „prima doamnă” care s-a dezis de protestele profesorilor, predând, zi-ce-se online. Oricum, ea nu stătea în salariul de profesor, având, se știe, cinci case, pe care dacă ar fi să le închirieze ar fi avut destui bani să trăiască mai mult decât decent. În fine, am văzut cu toții că, de zeci de ani, avantajul major de sindicalist s-a dovedit a fi exclusiv al celor cu funcții de conducere în organizație, oricum s-ar numi ea.
Eventual, sindicatul le trimitea de Sărbători membrilor simpli o pungă cu niște chestii (multe inutile), cât să le scoată ochii. Cam atât. În rest, eu chiar n-am auzit despre niciun caz în care un sindicalist să fie susținut de organizație atunci când, de exemplu, s-a întâmplat să își piardă locul de muncă. Dimpotrivă, am aflat despre cazuri în care unii lideri luau șpagă de mii de euro, ca să le faciliteze angajarea unor aspiranți în nu știu ce post. Din păcate, la final, aspiranții au rămas cu buza umflată, nemaifiind angajați în postul dorit, dar nici dovezi c-ar fi dat bani pentru angajare.
Nici n-am auzit că liderii de sindicat și-ar fi dat sufletul ca să le fie bine membrilor colegi. Aș nota o singură excepție: liderul de sindicat din Iași, ucis la comanda patronilor cehi. Nu mai știu cum se aleg acum liderii de sindicat, dar înainte se duceau lupte aprige pentru a prinde un scaun bun pe la vârful organizației. Iar norocosul care avea să prindă postul cel mare era rege, nu făcea mai nimic, fiind scos din „producție”, și se bucura de o mulțime de alte privilegii.
Unii chiar și-au croit afaceri pentru sine și familia, bine cotate, sau au dirijat în stil mafiot echipe de fotbal, trusturi de presă, firme de asigurări etc. Desigur, ei erau „vârfurile”. Cei mai mulți lideri de sindicat au ajuns în politică, trădând mișcarea sindicală. Au ajuns premieri, miniștri, la fel ca „revoluționarii” din ΄89 care s-au aciuat prin Parlament, primării, consilii de administrație etc. De fapt, cred că sindicatele, dintotdeauna, au avut legătură cu politica, însă fără a se recunoaște fățiș acest lucru. Iar restul de pe scara ierarhiei din sindicat au făcut cam ce le dicta liderul suprem, evident, în schimbul privilegiilor care decurgeau din postul de mic boss în teritoriu. Iar membrii de rând au cotizat cumsecade, plătind lunar pentru nu se știe ce. Mai crede cineva în sindicate?
