De câte ori mă întorc dintr-o mică vacanță petrecută departe, de regulă în locuri mai însorite, am o ușoară stare depresivă câteva zile. Văd în călătoriile mele,, în afară de locuri memorabile, oameni calmi, zâmbitori, relaxați, amabili. Mă încarc de acea stare de bine cât pot de mult, mă înfășor în ea, ca într-un subțire veșmânt de zale, care să mă ferească de rău, dar tot mă izbește din plin diferența de civilizație când revin în țară. Haos, zgomot, țipete, injurii, figuri posomorâte, acre, mitocănie, lipsă de răbdare, de politețe. Intoleranță, inflexibilitate, înverșunare, prostie și vulgaritate în comentariile de pe rețele, unde tot românul, care intră tropăind în viața altora, emite păreri, că așa e el, deștept și se pricepe la toate.
Mai întotdeauna pus pe harță, negativist, invidios și ranchiunos, panicard, făcând din țânțar armăsar, cam așa îi creionez portretul, deloc flatant, evident. Pornirea asta spre exagerare, pe care o observ la mulți, mi s-a părut mereu ridicolă și am râs de ea, dar acum am cam obosit și fac serioase eforturi ca să nu-mi stric zenul, și să-mi conserv simțul umorului. Pe care mi-l întrețin cu strășnicie, de altfel, făcând adevărate cure. Îmi impun perioade când citesc și recitesc mari autori de comedie, subtili ironiști, mă uit la filme care mă destind, amuzante, fanteziste, luminoase, și mai am câteva trucuri personale de îmblânzire a urâtului și insuportabilului.
Deși nu e deloc ușor să fii normal într-o lume anormală, mă străduiesc. Fac exerciții de supraviețuire și, fiindcă veni vorba, uneori deschid niște pagini din cărțile lui Radu Cosașu (scriitorul inimitabil, băcăuan de origine, care ne-a părăsit luna trecută, la 92 de ani), iar scriitura sa rafinată și extrem de tonică, mă fortifică, întotdeauna. Așadar, aleg la întâmplare un volum din cele șase de „Supraviețuiri” și mă delectez citind. Lui Cosașu i-am admirat nu numai stilul și filosofia de viață, dar și longevitatea profesională, faptul că nu a abandonat scrisul, cel jurnalistic fiind marea lui pasiune, astfel că era colaborator permanent la „Gazeta sporturilor”, unde îi urmăream tabletele, cucerită de formulările sale atât de personale, sprințare, ludice, deși fotbalul nu intră în sfera mea de interes. Faptul că a rămas fidel unei gazete pe care a descoperit-o la șase ani, în Bacăul natal, mi s-a părut un lucru grozav. Mai știu și că a fost nașul „Dilemei”, o revistă singulară în peisajul nostru publicistic, una care-ți dă de gândit.
Pe Radu Cosașu l-am descoperit, de fapt, în adolescență, când tavanul camerei mele era tapetat cu copertele revistei „Cinema”, unde el ținea poșta redacției. Am trimis și eu odată un mic comentariu și, spre bucuria mea, mi-a publicat modesta mea încercare. Iubitorul de cinema (ce încântătoare este cartea sa „Conviețuind cu Stan și Bran”!) s-a refugiat în lumea filmului atunci când pe plan social a fost marginalizat, devenind un fin degustător de ficțiuni mișcătoare.
Mi-a plăcut mereu autoironia scriitorului, cea din „Autodenunțuri și precizări”, umorul său senin, jovial, fondul fiind de fapt, unul grav, chiar dramatic. Cosașu era un spirit liber și neatins de vârstă, în sensul acela bine cunoscut și puțin plăcut. „E bine să îmbătrânești, dar să nu fii bătrân”, spunea el, cu haz și cu miez. Și recunoștea că, „nu mi-am spulberat toate copilăriile și nici nu doresc.” Așadar, să fii copil, și bătrân, și înțelept, totodată, ce combinație oximoronică, surprinzătoare, așa cum este și formularea „extremist de centru”, din rubrica lui Cosașu ținută timp îndelungat în „Dilema”. Cum nu mai avea pe cine admira în lumea de azi, se întorcea mereu la „domnul Shakespeare”, acolo, în opera lui, găsea toate adevărurile despre umanitate. Cu siguranță, lectura și scrisul l-au ajutat să supraviețuiască în mijlocul multor dezastre, multor mizerii. Și să fie vesel, echilibrat, cu simțul relativului, ironizând exaltările. Radu Cosașu a condamnat viziunile catastrofice, radicalismul, maniheismul și a ridiculizat damblaua (cea a megalomaniei, îndeosebi) în care cad mulți conaționali. Spunea că a găsit mereu cele mai frumoase povești în cele mai bune ziare ale lumii, Le Monde fiind printre ele. Și constata, cu amărăciune, că, „există o poftă desfrânată de a ni se confisca, fura sau, mai ales, demitiza tot ce ne place sau ne interesează”. Nesuferită și neobosită poftă a oamenilor mici!
Agilitatea sa intelectuală sclipitoare, ironia tandră, bonomia sa îmi produc o mare bucurie, de câte ori îl citesc.