Multă vreme, am considerat armata ceva aparte, o instituție care inspiră încredere. În mintea mea de copil, dincolo de uniforma mereu impecabilă, îl vedeam pe soldat ca pe un personaj pozitiv, pregătit oricând să ne apere (pe atunci, de Occidentul putred). Au trecut anii și militarul cu soldă a tot scăzut în ochii mei. Mai ales după ce, la debutul vieții de adult, aveam să simt pe pielea mea ticăloșia cu rang de regulă, din armată. Ajunsese să nu-mi mai placă armata, sub niciun chip, detestând-o până în ultima clipă, în special din cauza jigodiilor cu epoleți care-i umileau pe tinerii obligați să treacă prin experiența armelor pe timp de pace.
Au fost destui, din păcate, și nu dintre cei mai inteligenți. În fine. Cu toate acestea, am făcut stagiul militar. În niciun caz urmare a vorbei tâmpite care circula, pe vreme aia, cum că „dacă nu faci armata, nu ești bărbat”. Prostii. M-am supus regulii obligatorii de a „satisface” stagiul militar. Știam ce mă așteaptă. Au fost ani duri, din care am învățat, cel puțin, să fiu disciplinat, să-mi înfrânez furia, respectând regulile, fie și ele strâmbe, în cele mai dese cazuri.
M-au lăsat la vatră cu amintiri deloc plăcute: frig, foame, păduchi, mizerie, șobolani, proști care pozau în șmecheri de tinichea, analfabeți, curvari… Dar și o mulțime de instigatori, insinuați printre noi, care te provocau să spui lucruri negative despre „partidul unic și conducătorul său iubit”, menite să te arunce pentru multă vreme departe de familie. Printre toate astea, și cinci „amărâte” de gloanțe trase în ținte pe care abia le zăreai, la un ger de minus 20 de grade și un viscol ca-n poveștile scandinave. 16 luni… am stat „în unitate, făcând târâș pe coate, sectoare și plantoane, pân’ la liberare”, dac-ar fi să parafrazez o „manea” de pe vreme lui „Ceașcă”.
Timp pierdut. De-a dreptul. Colegii din liceu se lăudau cu tot soiul de exerciții, aplicații militare, trageri cu AG-ul, „forțări” de râuri, escalade prin munți etc. Cel mai probabil, după „revoluție”, lucrurile s-au schimbat, întrucâtva, în privința armatei. Nu prea mult. Măcar, s-au pensionat ghiolbanii din trecut care conduceau plutoanele de militari în termen. Chiar și așa, pledez pentru stagiul militar obligatoriu, admițând că una dintre marile greșeli ale guvernărilor de început a fost să se renunțe la armata obligatorie. Și de aici, tot ce a urmat, culminând cu lipsa de respect față de lege, în general, pe care o expun mulți dintre cei tineri și foarte tineri, dar și destui conaționali trecuți de prima tinerețe.
Nici la școlile de profil nu se înghesuie prea mulți, chit că au asigurate unele avantaje, dincolo de cel al unui serviciu sigur și bine plătit. Mă-ntreb, câți dintre combatanții apți medical vor sări să-și apere țara, la nevoie, cerând să lupte în prima linie? Până acum, i-am tot văzut înghesuindu-se să se pensioneze, la nici 45 de ani…de viață, „obosiți” care, acum, se bucură de-o viață „tihnită”, muncind…dar tot la stat. Trist, dar adevărat.
