Libertatea de a pleca să muncești și să trăiești în străinătate a fost mult visată înainte de 1990 și mult experimentată de atunci încoace. Cei mai mulți dintre noi avem rude, prieteni, colegi, chiar vecini care au ales o asemenea cale. Poveștile lor ne-au uimit uneori, ne-au încântat când a fost cazul, ne-au îngrozit dacă am auzit blestemății.
Dorința de a pleca „afară”, la muncă pe bani mai mulți, e încă actuală și considerată firească chiar în cercurile cele mai evoluate ale societății. Pe seama ei, unii au făcut ei înșiși afaceri, pentru plasare la muncă în străinătate.
Un astfel de vis a devenit, în unele cazuri, realitate și înainte de 1990. Românii au lucrat peste tot prin lume trimiși de statul român, pentru a construi rafinării, pentru a construi locuințe, pentru a deveni profesori prin școlile altora etc. Celebra, pe atunci, întreprindere Arcom a trimis mii de constructori prin Occident, mai ale prin Germania. Oamenii erau plătiți mult mai bine, încasau ceva bani și pe acolo, dar salariile lor obișnuite veneau, regulat, și acasă.
Să fie o astfel de migrație un fenomen normal? Mulți ar spune că este, în numele libertății de a alege să trăiești mai bine. Dar am început să deplângem fenomenul, care ne lasă fără cei mai pregătiți meseriași, fără profesioniștii de care se bucură acum mai ales țările cele mai dezvoltate.
Cu circa o sută de ani în urmă și la noi veneau, de exemplu, italienii, la muncă, acolo unde ai noștri refuzau să lucreze, la muncile grele. Acum, milioane de români au ajuns exact în Italia, în condiții similare.
De ce se emigrează astfel? Îi acuzăm mereu pe cei care ne-au condus în ultimii 33 de ani, care au făcut-o prost sau chiar interesat, sub presiunea celor care își doresc profesioniștii noștri în afacerile lor.
Iar aleșii promit măsuri de îndreptare a situației, dar se mișcă foarte greu. Și se invocă mereu „scumpa libertate de a emigra”.
