Foneticianul Mihai Eminescu (4)
Cum am putea delimita vocea traducătorului de a celui tradus?
E o operaţie dificilă, pentru că stilurile sunt aproape identice, la care s-ar adăuga entuziasmul juvenil al traducătorului (Eminescu a început munca la 18 ani şi a încheiat-o în 1872), gata probabil să aşeze în scris o meditaţie, o îndoială, o concluzie. Ne ajută să separăm apele marii editori de texte, iar aici cel ce stă de vorbă cu noi este Petru Creţia, care consemnează în legătură cu biografia intelectuală a lui Mihai Eminescu: „Atunci când poetul doreşte să-şi exprime gânduri proprii, o face pe cealaltă jumătate a paginii, separată cu grijă, aşa cum cer toate uzanţele ştiinţifice” (Opere, XIV, op. cit., p. 17). Avem şi un exemplu de adnotare: „Ce-i pronunţia? Ce e cantitatea silabică?” La rândul lui, Dimitrie Vatamaniuc precizează în acelaşi volum că „una din[tre] coloane rămâne premeditat degajată, în vederea notelor, variantelor, adăugirilor, completărilor personale” ale traducătorului Mihai Eminescu (ibidem, p. 988). Există, pe de altă parte, „o complementaritate de interes între autor şi traducător”, ceea ce ne face „să reamintim o veche maximă teatrală: un actor e dator să gândească nu numai cu autorul, dar adesea şi în locul lui”. Leon D. Leviţchi, în 1976, susţine că în cazul dat Mihai Eminescu nu a dorit să-l concureze pe Heinrich Theodor Rötscher.
Biblioteconomia, prea la început
Ar mai fi un aspect care ţine de începuturile ştiinţelor umaniste la noi. Manuscrisele eminesciene au trecut printr-o adevărată odisee, pe care o deplângea Constantin Noica. Editorii din zilele noastre bănuiesc că astfel de documente literare (unele dintre acestea) au fost legate neglijent, încât manuscrisului cu nr. 2254, cuprinzând traducerea tratatului german, i-au fost aşezate la început două secvenţe din „Dacia literară” (1840), „amândouă fără echivalent în textul lui Rötscher”, cum remarcă filologii.
Nici noi nu stăm prea bine
Nu e prima oară când traducerea tratatului lui E.Th. Rötscher a fost în atenţia specialiştilor. Editura „Minerva”, autorizată în publicarea de ediţii critice, cu un corp de textologi de cea mai înaltă clasă, a tipărit în 1974 un volum de „Articole şi traduceri” eminesciene. Aici apare o situaţie ortografică (*„nempedecat”) necesitând prezenţa cratimei pentru a marca elidarea vocalei iniţiale din cuvântul de bază al unui derivat: „Dacă vocala e după natura ei sunetul plin şi nempedecat, consonantul din contra e un sunet împiedecat” (p. 389), cu observaţia din subsol „Marginal: (cu piedecă) ”. Editorii volumului XIV, din 1983, au pus cratima şi au adunat marginalul în linia explicaţiei: „Dacă vocala e după natura ei sunetul plin şi ne-mpiedecat, consonantul din contra e un sunet împiedecat (cu piedecă)” (p. 292). Totodată, au uniformizat varianta preiotată împiedecat.
Din acelaşi volum
Neiertător, Eminescu se ridică împotriva acelor „actori ce-şi scriu laudele singuri şi cari pun oameni să-i aplaude de câte ori cască gura” (p. 991).
