Odată cu extraordinară răspândire a otrăvurilor, la mijloc de Ev Mediu și în Renaștere, pe la curțile regale s-a ivit preocuparea pentru detectarea acestora și stoparea efectelor letale ale diferitelor substanțe, prin niște antidoturi. La mare preț, deși total ineficient, a fost cornul de inorog, pe care-l aveau mulți monarhi europeni, crezând în puterile acestuia de a semnala prezența unei otrăvi. Numai că totul era, de fapt, o pură fantezie, fiind dovedit, într-un târziu, că mult prețuitele coarne de inorog (al căror cost era exorbitant, cam de 11 ori mai mare decât greutatea în aur a unui exemplar) nu erau altceva decât colții unei balene, numite narval. Simplii curteni, care nu aveau atâția bani, foloseau pietrele prețioase ca antidoturi, fluturându-și cu diamante, smaralde, ametiste, safire, rubine, perle, pe deasupra mâncărurilor, pentru a neutraliza efectele otrăvurilor. Măcinau pietrele și le amestecau cu vinul sau le puneau întregi în pocale. Foarte apreciată, de asemenea, era și piatra broaștei râioase. Aceste poțiuni salvatoare circulau sub denumirea de teriacuri sau mitridate. Un mare dușman al Republicii Romane, așa cum era cunoscut regele Mitridate al VI-lea, avea toate motivele să se teamă că va fi otrăvit, așa că a început să consume zilnic amestecuri cu doze foarte mici de arsenic, aconit, suc de fructe de tisă, ciuperci otrăvitoare, mătrăgună, la care adăuga și bucățele de scorpion și viperă. Înghițea aceste cumplite mixturi, pentru a-și obișnui corpul cu ele Și ce să vezi? Chiar a reușit să devină imun la otrăvuri, astfel că, atunci când l-au capturat romanii, ca să nu cadă viu în mâinile lor a băut o fiertură extrem de toxică, dar aceasta nu și-a făcut efectul, așa că regele a fost nevoit să recurgă la pumnal, pentru a-și lua viața.
Și fardurile din acea epocă erau deosebit de toxice, fond de ten cu mercur, pudră cu arsenic, astfel că multe doamne au murit, sacrificându-se pe altarul frumuseții. Iar ajutor nu vena din nicio parte, fiindcă medicina acelor vremi nu era altceva decât un fel de filosofie îmbinată cu teologia. Personaje ridicole, medicii era deseori caricaturizați în literatură și teatru, unde apăreau descriși ca niște arătări sinistre, cu veșminte cu mâneci lungi îmblănite și cu niște pălării mari, negre, de catifea. Paracelsus, cel mai cunoscut medic din secolul al XVI- lea, un elvețian cu bune intuiții, și care a ascultat vocea naturii, a călătorit mult, a studiat și a experimentat, era foarte sarcastic de câte ori venea vorba despre confrații săi, pe care-i numea „profeți ai pișatului” și „măgari înfumurați”. În acele timpuri, medicii erau un soi de șarlatani, „înhăitați cu spițerii”, după spusa aceluiași Paracelsus, „leacurile” acestor inși ignoranți și avari omorând mulți oameni. „Timp de secole (notează Eleanor Herman ), ori de câte ori un membru al casei regale era grav bolnav, doctorii scoteau fragmente ale moaștelor sfinte sau cadavre întregi din biserici și mânăstiri și le puneau în patul suferinzilor.” Aceiași medici, care nu știau decât să aplice lăsarea de sânge, în orice situație, pe lângă grozăviile de mai sus, proclamau sus și tare spălatul drept un obicei primejdios. În credința lor, apa scădea energia și libidoul. Regii și reginele, toți nobilii îi ascultau, urmarea fiind că miroseau ca niște animale sălbatice. Maria Antoaneta nu se spăla decât o dată pe lună, la fel regina Elisabeta, iar regina Isabella a Spaniei zicea, cu mândrie, că nu se spălase decât de două ori în viața ei. Așternuturile proaspăt spălate erau socotite un pericol din cauza „mirosului letal de săpun”.
În fine, închei însemnările mele pe marginea unei cărți captivante, care se citește ca un roman de aventuri, semnalând că la sfârșitul unor capitole se află concluziile științifice după autopsie și diagnostic în timpuri moderne și că ultima secțiune se numește „Renașterea otrăvirilor politice în epoca modernă”, o artă foarte creativă, care folosește substanțe radioactive.
Alte timpuri și alte otrăvuri ce distrug viața oamenilor.
