Nu ne propunem să stabilim ierarhii ori cronologii comparative, dar din cele consultate de noi am putut deduce că Bacăul a trecut spre al doilea secol de existenţă a presei locale. Luăm în seamă aici ceea ce Gheorghe Pătrar, cel mai important istoric al ziaristicii băcăuane, a consemnat într-o carte unică până la această dată: „Publicaţiile periodice băcăuane – 1867-1967. Ziare, jurnale, gazete, reviste, calendare, anuare, buletine oficiale, pedagogice şi tehnice, monitoare, rapoarte, expuneri. Bibliografie monografică” (Biblioteca Municipală Bacău, [1969]). Lucrarea a marcat centenarul presei locale: la 21 septembrie 1867, apărea, până la 16 aprilie 1868, săptămânalul „Diorile” (girat de C. Stupu, G. Movileanu, M. Cocea şi C. Fagaraşu şi condus de un comitet alcătuit din Iancu Negură, D. Holban, Mihai Climescu, Ştefan Constandachi şi Costache Radu), cu redacţia în Casa D.I. Florescu. Articolul-program include asumarea unui crez: „Nu ne închinăm decât la o zeitate: interesul poporului, care este suprema noastră lege”. Costache Radu, în „Bacăul de la 1850 [la] 1900” (1906), vede în prima publicaţie băcăuană un „ziar nou[,] cu idei şi dorinţi noi”.
Începuturile pot fi devansate însă, pentru că cea dintâi încercare de a fonda un „ziar politic, ştiinţific, literar” a avut înfăţişarea unei broşuri de 20 de pagini, apărută la Iaşi în Tipografia A. Bermann, în anul de graţie 1859, şi asimilată unei publicaţii realizate într-un singur număr. Purta numele „Santinela de Bacău” şi cuprindea procesul-verbal redactat la finele unei întruniri din ziua de 2 noiembrie din acel an, în Bacău, scopul declarat fiind de a întemeia o gazetă cu acest titlu. A fost deschisă o „foaie de subscriere” în vederea colectării banilor necesari cumpărării maşinilor de tipărit şi amenajării redacţiei şi s-a format un comitet de iniţiativă, în frunte cu prinţul Costachi Sturdza. Discursul lui Nicu Aslan, „însărcinat cu redacţia an şef”, reprodus în aceste pagini, are caracteristicile unui articol-program de vreme ce susţine „profesia de credinţă a ziarului”. Din păcate, nici unul dintre semnatarii procesului-verbal, în număr de 232, nu şi-a concretizat dorinţa de a contribui financiar la procurarea mijloacelor tehnice strict necesare, aşa încât abia în 1867 Bacăul a avut o tipografie proprie, adusă de fiii comisului Ionică Tăutu: Iancu şi Toader.
Tot de la Gheorghe Pătrar aflăm despre implicarea unui băcăuan în transmiterea de informaţie de istorie a presei: ieromonahul Pahomie, de la schitul Lapoş din comuna Dărmăneşti, judeţul Bacău (cel care a fost apoi stareţ al Mănăstirii Cotumba, comuna Agăş, ridicată în 1524), a copiat între 1754 şi 1762 un calendar-manuscris în care se regăsesc numeroase pasaje din cuprinsul primului calendar românesc de la noi (tipărit de dascălul şi apoi preotul Petcu Şoanu în 1733, în Şcheii Braşovului), dar şi dintr-un text intermediar. Informaţia provine din lucrarea lui Mircea Tomescu „Calendarele româneşti – 1733-1830” (Bucureşti, 1957, pp. 34-35, apud Gheorghe Pătrar, op. cit.).
Repertoriul bibliografic alcătuit cu acribie de Gh. Pătrar a primit aprecierea unei autorităţi în domeniu, Corneliu Dima-Drăgan. Fără acest instrument de lucru – subliniază autorul prefeţei –, „Bacăul de odinioară rămânea în amintirea noastră doar un oraş monoton, cu ploi şi deziluzii apocaliptice, cu un splendid bulevard al gării inundat de colb vara şi de nămol toamna şi primăvara, cu straniul cântec al fanfarei din grădina publică şi catedrala cenuşie, căzută în paragina uitării”. A existat însă şi „o viaţă spirituală intensă şi agitată, cu alese înfăptuiri şi gânduri frumoase”, presa fiind o convingătoare mărturie în acest sens.
Şi pentru că la noi prototipul gazetarului român este nimeni altul decât Mihai Eminescu, reproduc aici un of al poetului-publicist, tipărit în „Timpul” (Bucureşti: 1877-1884; 1889-1900) şi reluat în urmă cu o sută de ani drept „Cuvinte de actualitate”: „Încă un rău au oamenii din România. Înainte voia fiecare să fie Domn; azi vrea fiecare să fie ministru. De nu fiecare, totuşi aş vrea să am atâtea monede de-un ban pe câţi i-am surprins cu vorba asta asupra visurilor [lor] cele mai fericite”. Că este aşa o demonstrează cele relatate de Victor Eftimiu, aflat cândva în anturaj monarhic. Carmen Sylva, alias regina Elisabeta, a descoperit un alt domn Goe: „Era mic; mi-l aducea buna lui mamă. Îi dădeam bomboane; spunea «Nu vleau!» Îi dădeam jucării; spunea iar «Nu vleau!» «Dar ce vrei?», l-am întrebat. «Vleau să fiu ministu.» Şi uite-l, mititelul, a ajuns!…” (Victor Eftimiu, Amintiri şi polemici, Bucureşti, Editura „Cultura românească”, 1942, p. 323).