,,Cred că m-aş întoarce să trăiesc cu animalele”
Dacă în nomenclatorul meseriilor ar fi vizate și competențe ale căutătorilor de Fericire și Speranță, vânătorii de himere ar avea o slujbă de lux; cea mai râvnită, probabil. Când pornești către o țintă la care nu poți ajunge decât pe poteci primejdioase este bine să-ți asiguri ghizi pricepuți. E ca și cum ai vrea să urci pe Everest, dar știi că fără expertiza șerpașilor șansele de succes sunt minime. A vorbi despre fericire, a încerca să afli ce este fericirea este cel puțin la fel de riscant/ primejdios. E ca și cum ai încerca să evoluezi la trapez fără plasă de siguranță. Ghizii pe care-i poți angaja în acest demers sunt atât de sofisticați, încât, după ce-i asculți, mereu te întrebi ce este fericirea… Pericole maxime, potecile către Everest sunt totuși, pe alocuri, bătătorite, hărțile, busola și avertizările meteo pot fi prieteni buni… Către ceea ce ar putea duce spre fericire nimic nu este bătătorit, nimic nu poate fi căutat cu busola, în vreme ce avertizările care ar semnala posibile ambuscade ale nefericirii sunt atât de timide, încât nici nu le simți prezența în decor…
Primul meu ghid întru descâlcirea ițelor fericirii, Buddha, e înțelept, dar îmi sugerează că am de achitat niște costuri care-mi vor pune la grea încercare toată ființarea: ,,Învață să renunți și să pierzi. Iată cheia spre fericire!”… Gabriel García Márquez reduce costurile – ,,Toată lumea vrea să trăiască pe vârful unui munte, fără să știe că adevărata fericire este în felul în care urci pantele abrupte spre vârf” –, dar lasă multă ceață pe poteci. Dostoievski trudește în regim de voluntariat – ,,Un om este nefericit pentru că nu știe că este fericit, acesta este singurul motiv. Oricine descoperă acest lucru devine imediat fericit” –, însă complică și mai mult ecuația căutărilor. Voltaire, ca Voltaire, mă lasă fără speranțe în vreun reper: ,,Noi căutăm cu toții fericirea, însă fără să știm unde este, precum acei bețivi care-și caută casa știind confuz că au una pe undeva”… Toți, fără excepție, dorim să fim fericiți.
Dar ce este fericirea, care sunt căile care duc spre ea?… Învățăcelul Platon, se știe, l-a rugat, între altele, pe Socrate, profesorul său, să-i spună ce este fericirea. Socrate l-a îndemnat să afle singur. I-a sugerat să meargă pe malul râului şi culeagă cea mai frumoasă floare pe care o va vedea. I-a fost formulată și o condiție imperativă: nu putea să aleagă decât o singură dată. La întoarcere, Platon a mărturisit că văzut foarte multe flori minunate, dar cules numai una, având credința că aceasta este cea mai frumoasă dintre toate. Socrate i-a spus simplu: ,,Aceasta este fericirea!”. O stare de spirit câștigată prin alegerea făcută. Dar o alegere presupune și renunțări asumate…
Walt Whitman, cel care a străbătut imperial secolul al XIX-lea, considerat a fi ,,cel mai mare poet american”, într-o lume în care stresul nu era atât de generos subvenționat de asediul tehnologiei și de căutările febrile de post-, trans- și metauman, ca astăzi, simțea nevoia, ca în căutarea fericirii, desigur, să strige, aproape ca Jean-Jacques Rousseau, ,,Înapoi la natură!”: ,,Cred că m-aş întoarce să trăiesc cu animalele,/ Sunt atât de placide şi sigure de sine,/ Stau şi mă uit la ele îndelung./ Ele nu-şi ies din fire şi nu se plâng de soarta lor,/ Nu cunosc nopţile albe de veghe şi lacrimi/ pentru păcatele lor,/ Nu-mi fac greaţă discutând despre datoria lor/ faţă de Dumnezeu,/ Nici unul nu-i nemulţumit, nici unul nu-i apucat/ de patima proprietății,/ Nici unul nu-ngenunchează înaintea celuilalt/, Nici înaintea vreunui strămoș care a trăit/ cu mii de ani în urmă,/ Nici unul pe faţa pământului nu este respectabil/ sau mizerabil” (,,Cântec despre mine-32”, în vol. ,,Fire de iarbă”, București, Editura Pandora, 2000).
Rămânând în zona discursului poematic, amintim o bijuterie etico-estetică aflată în căutarea… fericirii. O fericire zămislită prin truda Strigătului născut din asediul revoluției industriale, smogului și alienării în Anglia aceluiași secol: „Fericiţi aceşti doi prieteni/ care stau de vorbă/ o seară întreagă/ la un pahar de vin./ Aceşti prieteni nemuritori/ care stau de vorbă/ într-o seară nesfârşită/ şi îşi toarnă vin/ dintr-o carafă fără fund.// Fericiţi aceşti autentici şi neglijaţi/ care au prospeţimea/ de a se bucura de ceva proaspăt,/ care au chiar prospeţimea/ de a se bucura de ceva vechi.// Fericiţi aceşti romantici de mijloc/ care pot simţi gustul subtil al apei/ şi o pot degusta cu grijă, ca vinul;/ ei, care ştiu că cina e cină/ şi că viaţa e viaţă.// Fericiţi aceşti simpli/ în dragostea lor nevinovată de viaţă,/ în dragostea lor neştiutoare de învăţătură.// Fericiţi aceşti extaziaţi/ în convenţii sociale/ şi ţeluri mărginite;/ ei, care ştiu/ că tocmai prin convenţii/ şi ţeluri mărginite/ iarba rămâne verde/ şi trandafirul roşu.// Fericit sufletul care e îndeajuns de înţelept/ încât să se lase păcălit.// Care trece prin viaţă/ cu acea divină bună-credinţă/ care e cheia tuturor aventurilor;/ el iese până la urmă învingător în toate./ El va profita cel mai mult de viaţă:/ îşi va găsi fericirea/ în capcanele ce i s-au întins;/ în plasele lor se va înveli şi va dormi./ Toate uşile se vor deschide/ în faţa celui a cărui blândeţe/ e mai sfidătoare decât vitejia.// Va fi întotdeauna «tras în piept»./ Să fii tras în piept pretutindeni/ înseamnă să vezi pretutindeni interiorul./ E ospitalitatea circumstanţelor./ Cu torţe şi cu trâmbiţe,/ ca un oaspete de seamă,/ Ageamiul e tras în piept de Viaţă./ Iar scepticul e azvârlit afară” („Fericirile D-lui Pickwick”, în „Documentele clubului Pickwick din Pater, Chesterton, Eliot, Eseuri literare”; selecţie, traducere şi note: Virgil Nemoianu, București, Editura pentru Literatura Universală, 1966).
Când magnați ai secolului nostru își vând/ donează proprietățile și se retrag, irevocabil, pentru a trăi în Siberia sau într-o junglă din Congo, simți că sunt în căutarea acelui gen de fericire whitmaniană. Nu știu dacă Chuck Fenney, americanul care și-a donat recent averea de 8 miliarde de dolari a citit vreun vers din Whitman. Știu însă că trăiește în singurătatea fericită a unui apartament închiriat, a renunțat la mașini, la vocile de sirenă gen IT, are doar un ceas de plastic foarte drăguț la mână, în valoare de 15 dolari, și nu-l interesează faptul că a fost numit ,,James bond of Philanthropy”. A donat totul pentru promovarea drepturilor omului și a schimbărilor sociale.
Uneori, prăpăstiile dintre chemările noastre și tăcerea irațională a lumii generează nefericire. Căutând fericirea, încercând să aruncăm punți peste aceste prăpăstii, trebuie să achităm o factură? Anatol France, citând o poveste orientală, ne amintește de acel copil care nu poate fi fericit, întrucât este hărțuit de plictis. El cere și obține de la un spirit privilegiul de a scurta/ înlătura momentele de plictis ale ființării sale. Ca școlar, nu păstrează decât recreațiile și grăbește timpul orelor de clasă. Solicită apoi să-i fie reduse mult durata serviciului militar și cea a studiilor, purtat de graba de a se căsători, de a se bucura de copii, de a cunoaște tihna pensiei… În total, atunci când face calculul… final, înțelege și valoarea facturii: nu a trăit decât câteva zile… Phylarchos, istoric din sec. al III-lea î.Ch., îmi spune: „Sciții, înainte de a se culca, îşi aduc tolba şi, dacă s-a întâmplat că au petrecut ziua aceea fără supărări, aruncă în tolbă o pietricică albă, iar, dacă au avut necazuri, una neagră; când cineva moare, i se ia tolba şi i se numără pietricelele; dacă înăuntru găsesc mai multe pietricele albe, îl socotesc fericit pe răposat”. E un test, nu?…
