Contiuăm prezentarea serialului dedicat ziarului ,,Curierul Slănicului Moldova” (din colecția Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași – BCU), primul din România care a oglindit viața unei stațiuni balneare.
În fapt, un jurnal al stațiunii Slănic-Moldova care acoperă o perioadă istorică mai puțin cunoscută publicului larg, cea din perioada ,,La Belle Époque”; un model peste timp de promovare a turismului balnear al „Perlei Moldovei”, așa cum a fost denumită stațiunea pentru prima dată, chiar de către acest ziar.
În acest episod: ,,Curierul Slănicului Moldovei”, Nr. 5, Anul VII, Joi, 30 iulie 1909.
Din sumarul acestui număr: se pune piatra de temelie a noului stabiliment de inhalații și aer comprimat (Inhalatorul); Slănicul devine tot mai atrăgător și mai vizitat; despre psihologia vilegiaturiștilor; dispar deosebirile de clasă în timpul vacanțelor; despre cura cu Izvoarele Nr. 1 și Nr. 3; după George Enescu, un alt ,,copil miraculos” concertează la Slănic; apare pentru prima dată pe scena teatrului de la Slănic, actorul Constantin Tănase, viitorul mare nume al teatrului de revistă românesc; este republicată nuvela ,,Catrințaș” a lui Nicolae Gane, prezentată și comentată pe larg într-un episod anterior.
În 20 iulie 1909, de ziua Sfăntului Ilie, patronul spiritual al stațiunii Slănic-Moldova, a avut loc, un eveniment de o măreață solemnitate și de mare importanță pentru viitorul medical al acestei localități: punerea pietrei de temelie a noului stabiliment de inhalații și aer comprimat (Inhalatorul), care va fi dotat cu cele mai moderne instalții, după modelul celui din stațiunea germană Bad Reichenhall. La festivitate au fost prezenți și au luat cuvântul epitropi ai Casei Spitalelor ,,Sf. Spiridon” din Iași, dl Vlaicu, prefectul județului Bacău, avocatul Hârjeu (din partea vizitatorilor), iar serviciul divin a fost oficiat de părintele Economu P. Savin, directorul Seminarului din Iași, părintele Al. Popovici (Iași) și preotul paroh al Slăniciului, David Antimiu.
,,Dl C. B. Pennescu, deputat și prim-epitrop al Casei `Sf. Spiridon`, a pronunțat o caldă și inimoasă cuvântare, atrăgându-și astfel, aprobările și aplauzele unanime. Dl Pennescu, după ce a făcut un larg istoric privitor la trecutul Slănicului a demonstrat cât de mari sunt sacrificiile pe care le face instituția `Sf. Spiridon` pentru progresul acestei localități, expunând apoi cercetările și studiile făcute pentru realizarea celei mai sistematice instalații de aer comprimat din stațiune, prima din țară și una dintre cele mai moderne din Europa. Înainte de a termina frumoasa cuvântare – care a fost reprodusă de ziarele `Universul` și `Voința Națională `- dl prim-epitrop a arătat programul apropiatelor mari lucrări care se vor realiza în stațiune, în fruntea cărora este linia ferată Tg.Ocna – Slănic, a cărei construcție va începe foarte curând”, se arată în articolele care vorbesc despre acest eveniment cu totul special (,,O solemnitatea măreață”, ,,Slănicul Moldovei”, ,,Ecouri din Slănic”).
La rubrica ,,Reportajul Slănicului”, în articolul ,,Cu ce atrage Slănicul Moldovei?” sunt enumerate câteva dintre motivele care atrag anual tot mai mulți vizitatori: izvoarele tămăduitoare, băile și inhalațiile, prețurile accesibile, buna întreținere și curățenie de pe tot parcursul sezonului, aerul parfumat de mirosul brazilor, care ,,îmbată de… sănătate”, pitorescul localității și al împrejurimilor, varietatea distracțiilor, excelenta administrație a stațiunii.
O foarte interesantă analiză ne este înfățișată în articolul ,,Psihologia vilegiaturiștilor”, despre cele trei categorii de persoane care se deplasează de la domiciliu pentru a-și petrece vacanțele în stațiuni, la munte, la mare sau în alte orașe: cei care se duc în stațiuni pentru cura și dieta prescrisă de medic în tratamentul unor afecțiuni; cei care aleg să se recreeze la munte, la mare, sau chiar la țară, pentru a respira aer curat și pentru a scăpa de agitația și căldura sufocantă a marilor orașe; cei care pleacă numai pentru a pleca, deci ,,pentru a fi la modă”, această categorie fiind formată de regulă, din cei care se deplasează în țările străine, cu scopul de a vizita marile orașe. În cazul acestora din urmă, ,,această vilegiatură, în loc să aibă rezultate folositoare, aduce de multe ori o serie neîntreruptă de displăceri și oboseli, care distrug și farmecul străinătății și plăcerea voiajului, dar și foloasele vacanței!” Și, concluzia studiului: ,,De aceea, trecând într-o revistă mai amănunțită numărul mare al persoanelor aflate acum la Slănic, printre aceștia vom găsi foarte mulți vilegiaturiști, care, după ce au cutreierat țările străine, cunoscând și mizeriile voiajului și nenumăratele displăceri și prețuri exorbitante, într-un final s-au convins că tot mai bine e acasă, la noi, și renunță la orice vilegiatură pentru stațiunea balneară și climaterică a Slănicului din Moldova. Această psihologie ne învață să apreciem la adevărata valoare importanța acestei stațiuni, la care ajungem în fiecare vară, oricât de atractive ni s-ar părea alte stațiuni străine. Și ca să utilizăm o cunoscută zicală, nicăieri nu-i mai bine ca acasă! Și rămânem, deci, la Slănicul Moldovei!”
O altă scurtă analiză face referire la una dintre problemele socio-culturale ale epocii, cea a distincțiilor (deosebirilor) de clasă, raportate în cazul de față la observațiile făcute în timpul vilegiaturii. Chiar dacă influența culturii occidentale s-a făcut simțită și în sânul societății românești, totuși, distincțiile de clasă persistă încă pretutindeni, la sate, ca și la orașe: ,,Această distincție desigur că este o dovadă suficientă că mai avem nevoie de suflul culturii occidentale, care, firește, ne va schimba cu desăvârșire percepția despre tradițiile și principiile de… distincție. La noi, tramvaiul, în mod sigur nu face deosebire de clase – prin faptul că nu are cuvintele `trei clase` – ca la C.F.R. Nenumăratele societăți de binefacere înființate de curând, multe asociații și corporații, toate tind spre… un soi de poporanism (aici cu sensul de atașament față de popor, n. a.), deci putem constata că `deosebirea de clasă` începe să dispară treptat… La băi, unde se știe că se adună lumea din toate straturile societății, această distincție dispare încetul cu încetul – și de aceea și marea animație ce domnește în timpul sezonului prin stațiunile balneare”.
Și, bineînțeles, exemplul cel mai la îndemână este Slănicul Moldovei: ,,Acum când sezonul acestei stațiuni e în toiul cel mai mare, avem prilejul de a vedea că numărul atât de mare al vizitatorilor este compus din toate categoriile sociale: profesori, ingineri, comercianți, moșieri, militari, funcționari, rentieri etc. Cea mai mare varietate posibilă și nicio distincție de clasă! Deci, animația în stațiune e generală și toată lumea își face cura în deplină mulțumire sufletească, fără nicio deosebire de clasă! Această desăvârșită lipsă a distincțiilor de clasă – foarte displăcute în asemenea ocazii – ne dovedește că Slănicul Moldovei este un centru de adevărată cultură occidentală, care rivalizează cu marile stațiuni balneare și climaterice din străinătate”.
Este clar că în perioada sezonului, viața Slănicului se învârte în mare parte a timpului în jurul izvoarelor minerale, spre care se îndreaptă cu speranța tămăduirii, întreaga suflare aflată în stațiune, așa cum ni se prezintă în articolul ,,La izvoarele Slănicului”. Astfel, în fiecare dimineață, între 6. 00 și 8. 00, ,,Slănicul e la ape”. Iar orice vizitator care nu a venit aici doar pentru aer, somn sau distracție, trebuie mai întâi să consulte pe unul dintre ,,medicii eminenți ai băilor”. Foarte interesant, mai ales că acum avem ceva mai multe detalii, rămâne Carnetul de cură, indispensabil pentru cei care au venit la tratament: ,,De la doctor ieși cu speranță și cu un carnet. După o copertă roșie sau albastră, ilustrată cu o alegorie medicală, urmează în 18 pagini, o descriere ilustrată a Slănicului: calitatea izvoarelor, hidroterapia, hotelurile, costul vieții etc. După asta urmează două file albe, pe care medicul scrie diagnosticul și ordonanța amănunțită a curei pe care trebuie să o urmezi. Fără de ea nu poți începe cura”. Cele mai recomandate sunt Izvoarele nr. 3 (pentru dimineață) și Nr. 1 (pentru după-amiază): ,,Treci podul înalt din capătul pădurii, apoi urci scările de piatră spre chioșcul de cură și cobori alte două rânduri de trepte, scară frumoasă, cu balustradă. Izvorul captat și zidit în piatră e asediat. Pretutindeni pahare și iar pahare. O fată de țăran umple mereu câte-o tavă și o împarte boierilor. Apa e rece și limpede, aburește paharul. Dar încărcată de gaze sulfuroase, miroase urât”. În continuare se prezintă câteva asemănări cu izvoarele și spectacolul curei cu ape de la Karlsbad (Karlovy Vary) și se mai fac referiri la cura de după-amiază, între 16. 00 și 18. 00, în special la Izvorul Nr. 1, o scenă ,,care se repetă, însă cu mai puțină viață”. Atmosfera de la izvoare este una plăcută și plină de viață: ,,La Slănic nu vezi mai deloc figuri bolnave. Mai toți sunt sănătoși și vioi, iar cura de ape e pentru toți mai mult un prezervativ (adică un remediu folosit pentru prevenirea bolilor, n. a.), decât un medicament. Sus, în chioșc, muzica răsună; între pahare, pacienții se plimbă câte un sfert de oră; aerul e rece și ușor, iar buna dispoziție este trădată de vioiciunea discuției, în salutări exuberante, în glume, în aprecieri galante, unele mai discrete și altele mai semnificative”. Pentru final, o ultimă mențiune, cu o frumoasă încheiere: ,,Aceste izvoare (cu referire la Nr. 3 și Nr. 1, n. a.) sunt ape diuretice și se beau mai cu măsură; doza maximă nu trece de două pahare. Și până spre apusul soarelui, sub enorma stâncă împetrițată de iscălituri și de nume săpate cu dalta italianului, dacă n-au putut fi săpate cu cea a istoriei, suferinzii reali și imaginari se perindă plini de credință, ca la Izvorul Tămăduirii”.
Titlul articolului ,,Un copil miraculos” nu este nici pe departe unul exagerat, pentru că, într-adevăr, în cuprinsul lui este prezentat unul dintre acei ,,copii-minune” pe care i-a dus spre desăvârșirea artistică, celebrul nostru muzician, George Enescu (1881 – 1955). Printre aceștia (Yehudi Menuhin, Socrate Barozzi, Vasile Filip, Mândru Katz, Valentin Gheorghiu, Mihai Constantinescu, Maria Fotino, Aurel Stroe etcf), s-a aflat și violonistul, dirijorul și profesorul Mircea Bârsan (1897 – 1977), care, la 20 de ani de la concertul susținut de Enescu la Slănic-Moldova, în vara lui 1889, concertează la rându-i, în Sala Cazinoului Regal, în ziua de 24 iulie 1909. George Enescu a concertat la Slănic pe când nu împlinise încă 9 ani, iar Mircea Bârsan avea și el, doar 11 ani… Acesta din urmă a fost elevul compozitorului și profesorului Eduard Caudella (1812 – 1868), ca și al lui George Enescu. ,,Mircea Bârsan își amintea, impresionat, vibrația pe care Enescu o împrumuta artiștilor cu care făcea muzică, punându-le în evidență calitățile sau corectând stângăciile, dar lăsându-le libertatea asupra interpretării atâta timp cât nu era afectat coloritul sonor. Atunci când simțea că partenerii trec prin clipe de nesiguranță, Enescu se apropia discret de ei și prin acea privire magnetică îi integra `în atmosfera lui sufletească și artistică`”, scrie Mădălina Mărgăritescu, în articolul ,,Magnetismul artei enesciene” (https://www.festivalenescu.ro/ro/magnetismul-artei-enesciene/).
Mircea Bârsan va prelua, în 1919, de la George Enescu, conducerea Orchestrei simfonice ieșene. În 1930, în Sala Conservatorului de Muzică și Artă Dramtică din Iași, Mircea Bârsan, noul director al instituției, îi mulțumește lui George Enescu, prezent în sală, pentru cinstea pe care o face Iașului, prin contribuția adusă la strângerea fondurilor necesare reînființării Orchestrei simfonice din localitate, care intrase într-o perioadă de criză, fiind foarte aproape de desființare (detalii la https://luceafarul.net/personalitati-celebre-in-ipostaze-inedite-george-enescu-conferentiar). Iar impresia pe care Mircea Bârsan a lăsat-o printre cei care l-au văzut și ascultat la Slănic este una grăitoare, așa cum reiese din articolul mai sus menționat: ,,Vineri (24 iulie 1909, n. a.) s-a dat în Sala Cazinoului Regal din Slănicul Moldovei, concertul violonistului Mircea Bârsan, un copil în etate de numai 11 ani, și, niciodată cei care au avut rarul privilegiu de a asista la acest concert, nu și-au putut da mai bine seama de marele adevăr pe care îl conține axioma potrivit căreia `valoarea nu depinde nicidecum de numărul anilor`. Căci, cu adevărat, măiestria și arta desăvârșită cu care acest copil a executat din memorie cele șase partituri musicale – toate din cel mai greu repertoriu clasic – îl lansează de pe acum, printre cei mai de seamă virtuoși ai timpului. Nu putem decât să ne exprimăm mulțumirile și admirația noastră pentru covârșitoarele senzații ce ni le-au provocat și să ne fericim cu toții, că pe cerul artistic al țării noastre se ridică un nou astru, care suntem convinși că îi va duce încă și mai sus, gloria făurită de marele Enescu”.
Din rubrica ,,De la Teatru” aflăm că trupa lirică a Companiei Opera Română susține o serie de reprezentații pe scena Cazinoului, ,,cu elemente reputate și un program valoros”. Pe lângă nume sonore ale trupei de operetă apare și cel al lui Constantin Tănase (1880 – 1945), marele nostru actor și cupletist, născut cu un an înaintea nașterii lui George Enescu și decedat cu zece ani înainte de moartea lui Enescu. Să nu uităm că în 1919, Tănase a pus bazele Trupei de teatru ,,Cărăbuș” în București, împreună cu care urma să creeze o tradiție de teatru de cabaret/ revistă pe parcursul următorilor 20 de ani, tradiție prezentă și astăzi, mai ales la Teatrul de revistă ,,Constantin Tănase”, care funcționează încă la adresa fostului ,,Cărăbuș”, pe Calea Victoriei, 33-35, în inima Bucureștiului.
În paginile acestui număr este republicată prima parte a nuvelei ,,Catrințaș”, scrisă de Nicolae Gane și publicată în premieră în acest ziar, în 1904, una dintre cele mai frumoase și mai hazlii nuvele vânătorești din istoria literaturii române. Personajul principal al acesteia este Catrințaș, pristav (supraveghetor) de pădurari din Slănic-Moldova, primul slănicean care apare într-o creație literară și a cărui familie dăinuie și astăzi în stațiune.
Și, la final, o nouă descoperire printre vizitatorii Slănicului: prezența la fel de discretă a unuia dintre iluștrii reprezentanți ai familiei de muzicieni Bobescu, care se afla găzduit la hotelul ,,Dobru”. Probabil, unul dintre copiii lui Aron Boba Bobescu a poposit în stațiune pentru o binemeritată cură de odihnă și recreere. Și ca să vedeți ce muzicieni de excepție au făcut parte din familia Bobescu, reproduc o prezentare publicată de Agenția independentă de presă ,,AMOS News”, în 2010: ,,Iluştrii reprezentanţi ai familiei Bobescu ocupă un loc special în istoria muzicii româneşti, acoperind la superlativ genuri diferite: operă şi operetă, muzică simfonică şi camerală, evidenţiindu-se deopotrivă în arta interpretativă şi componistică şi, nu în ultimul rând, în învăţământul artistic. Aron Boba Bobescu (1856 – 1915), tatăl lui Jean, Constantin, Aurel, Emil şi al Eleonorei Bobescu, a fost directorul primei trupe de operetă din România, fiind pe bună dreptate considerat întemeietorul teatrului de operetă din ţara noastră. Cântăreţ, actor de operetă şi vodevil, regizor, a înfiinţat în 1887 Opereta Naţională în cadrul Teatrului Teodorini din Craiova, apoi Compania Lirică `Aron Bobescu` (1893 – 1910). Emil Bobescu (1882 – 1961), fiul cel mare, care a studiat la Viena cu Max Reinhardt, a urmat în bună măsură cariera tatălui, în operetă, dar şi ca regizor de spectacole muzicale şi de teatru, şi coregraf (lui îi aparţine coregrafia la filmul `O noapte furtunoasă`, în regia lui Jean Georgescu, 1942). Istoria filmului românesc îl reţine ca regizor al scurtmetrajului comic `Coana Siţa a lui Nea Nae Parlagiul` (1925), din păcate pierdut. Tatăl Lolei Bobescu, Aurel (1885 – 1982), dirijor şi profesor, excelent cunoscător al tuturor instrumentelor orchestrei, a creat cele mai bune fanfare din şcolile militare româneşti. Vocaţia întemeierii şi a performanţei interpretative este, cu certitudine, o trăsătură a acestei ilustre familii de muzicieni. O vom regăsi peste ani în activitatea Lolei Bobescu, fondatoare şi conducătoare a orchestrei de cameră `Les Solistes de Bruxelles` (transformată în `L’Orchestre de Wallonie` şi apoi în Ensemble d’archets `Eugène Ysaÿe` din Liège) şi a Cvartetului de coarde `L’Arte del suono` din Bruxelles. Se cuvine de asemenea menţionat faptul că muzicienii din această familie sunt personalităţi multilaterale. Jean Bobescu nu a fost numai excepţionalul dirijor de operă, ci şi un profesor redutabil şi violonist, printre ei elevii săi numărându-se violonistul Ilarion Ionescu-Galaţi. Constantin Bobescu s-a impus deopotrivă ca dirijor, violonist şi compozitor de muzică simfonică şi camerală, de operă şi orchestrator” (la https://www.amosnews.ro/arhiva/evocare-jean-constantin-lola-bobescu-28-03-2010).
Text adaptat, adnotat și completat de Romulus-Dan BUSNEA
Proiect inițiat și derulat de către Serviciul Public Județean pentru Promovarea Turismului și Coordonarea Activității de Salvamont Bacău (SPJPTCAS), cu sprijinul Bibliotecii Centrale Universitare ,,Mihai Eminescu” din Iași (BCU Iași), Bibliotecii Centrale Universitare ,,Lucian Blaga” din Cluj (BCU Cluj) și cotidianului ,,Deșteptarea”.
Sursa: BCU Iași, BCU Cluj; Foto imagini vechi Slănic-Moldova: Colecția ing. Mihai Ceucă, Bacău. Grație domniei sale, o mare parte dintre fotografiile publicate în numerele acestei publicații se regăsesc și în episoadele prezentate, la care se adaugă și multe altele.
Foto Mircea Bârsan (copilul cu vioara în mână): Muzeul Național ,,George Enescu”, la https://www.georgeenescu.ro/expozitii-online_doc_1836_eduard-caudella-primul-profesor-al-lui-george-enescu_pg_0.htm.
Mulțumiri pe această cale și slăniceanului Valeriu Meșterca, pentru sprijinul acordat continuării serialului și întregirii colecției ziarului.
Mențiuni: Drepturile de autor pentru publicarea acestor texte sunt deținute de SPJPTCAS Bacău, prin persoana lui Romulus-Dan Busnea, cu acordul BCU Iași și BCU Cluj. În conformitate cu ,,Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe”, niciun material conținut în acest serial nu poate fi reprodus integral sau parțial fără acordul scris prealabil; Adaptarea, adnotările și completările la toate numerele din colecția acestui unic și inedit ziar sunt menite să întregească și să lămurească multe informații și aspecte din viața cotidiană a stațiunii, ca și a personalităților vremii, care nu au fost în totalitate prezentate în paginile ziarului, tocmai pentru faptul că acestea erau cunoscute de lumea de atunci, în speță de cei din zona Moldovei, de unde veneau și cei mai mulți dintre vizitatorii stațiunii.
(Va urma)
