Motto: ,,La originea minciunii stă viclenia. Pentru a săvârşi o nedreptate există două căi: violenţa şi vicleșugul. Aşa cum prin violență pot să ucid un om, să-l jefuiesc sau să-l silesc să mi se supună, pot să ajung la acelaşi scop înfățișând spiritului său motive înșelătoare, care-l vor sili să facă ce n-ar face altfel. Aceasta, prin minciună”.
(Arthur Schopenhauer)
Este amenințat monopolul uman asupra minciunii?
Mințim? Firește că mințim. Toți? Da – scuzați – toți, fără excepție. Atât de mult, încât nu-l putem contrazice nici pe Napoleon, atunci când ne spune că „istoria este o minciună pe care nimeni nu o contestă”. Uneori ne mințim și pe noi înșine. Realizând radiografia minciunii, Mark Twain, reamintim, scria că există „trei feluri de minciuni: minciunile, minciunile sfinte şi statisticile”. Exhaustiv, nu? Psihologii și sociologii, care mint (și ei), cel puțin din cauza dificultăților de a ajunge la adevăr, au făcut din minciună o vedetă a studiului. De ce mințim? Am minți, desigur, dacă am crede că am ajuns la cunoașterea complicatelor noastre relații cu adevărul. National Geographic (iunie 2017) publică un interesant studiu (semnat de Yudhjit Bhattacharjee) pe această temă, pornind de la gândul lui Tim Levine: „Mințim dacă sinceritatea nu funcționează”. Gând discutabil, desigur, dacă nu cumva este chiar o minciună travestită cu talent. Încerc să-mi imaginez cum ar reacționa Dostoievski după citirea acestui articol… Mințim, sintetizează, Y.B., determinați de culpă (ne acoperim „păcatele”), evitare (fugim de realitate), necunoscut (nu cunoaștem varii cauze), patologie (ignorăm realitatea), reaua intenție (pentru a-i răni pe alții), social (nevoia de roluri, statusuri), altruism (pentru a ajuta), avantaje economice și de ierarhie, imaginea de sine (narcisism…), umor (pentru a-i delecta pe alții…). Sunt prezentate varii portrete de mincinoși (escrocul, farsorul, născocitorul…), cei care le ilustrează fiind celebre exemple din zona politicii, a agenților secreți, afacerilor, sportului, științei, artei. Când începem să mințim este clar că ne părăsește inocența, dar Kang Lee, psiholog la Universitatea din Toronto, citat de Y.B., zice că „apariția acestui proces în comportamentul copiilor de doi-patru ani e un semn liniștitor că aceștia sunt în grafic în ceea ce privește dezvoltarea cognitivă”…
Cum ne protejăm în acest univers al minciunilor? Daniel Joseph Levitin, profesor de psihologie și neurologie comportamentală la Universitatea McGill din Montreal, Quebec, Canada, ne-a oferit recent „Ghid practic pentru detectarea minciunilor. Gândirea critică în epoca post-adevăr”. (București, Editura Publica, 2017.) El ne propune în cele trei capitole ale lucrării, pornind de la exemple semnificative, să evaluăm critic Cifrele, Cuvintele și Lumea. Iată câteva repere ale discursului său…. Cât de plauzibile sunt datele? Să ne distrăm cu mediile. Raportarea cifrelor ne joacă feste. Cum sunt colectate cifrele. De unde știm? Contracunoașterea. Cum funcționează știința. Erorile logice… Pornind de la gândul că omenirea a generat în ultimii cinci ani mai multe informații decât în întreaga sa istorie, cercetătorul ne îndeamnă să ne întrebăm câte dintre acestea sunt adevărate. Psihologul canadian atrage atenția și asupra pericolului transformării „minciunilor în arme care ne pot submina astfel, cu o perfidie și mai mare, capacitatea de a lua decizii mai bune pentru noi înșine și pentru concetățenii noștri” (op. cit., p. 13). Proliferarea minciunii (chiar succesul ei!) reprezintă și un eșec al sistemului educațional, întrucât, în „epoca post-adevărului” „se pare că nu am reușit să ne învățăm copiii ce înseamnă dovezi și cum să le evalueze” (ibid.). Cartea este scrisă sprințar, uneori cu umor, cu incursiuni seducătoare în istoriile logicii, științei, statisticii, presei, politicii, sistemului de învățământ, asistenței sociale etc. Firește, Daniel Joseph Levitin nu ne oferă „formule” pentru depistarea minciunilor, ci doar sugestii de punere în gardă a gândirii noastre critice în „epoca post-adevărului”. Epocă pe care el o reduce (mai ales) la contemporaneitate, dar despre care cred că a debutat cu primele cuvinte și priviri pe care și le-au aruncat – cu drag, desigur – Adam și Eva. Ce-ar zice Dostoievski și despre toate acestea?… I-ar privi cu mai multă îngăduință pe conaționalii săi?
Gabriel Liiceanu mărturisește că în ,,Despre minciună” (București, Editura Humanitas, 2007), și-a propus să vorbească ,,despre un lucru pur omenesc: numai omul poate minţi, pentru că numai omul are parte de un «lucru» care poate să exprime și care, exprimând, se poate mişca în două direcții total opuse: adevărul și falsul intenționat. Acest «lucru» este limba. Faptul că limba, încăputa pe mâna utilizatorului uman, poate să spună nu doar ce este, ci și ceea ce nu este, deci faptul că un cuvânt poate să spună nu numai adevărul, ci și să mintă, explică de ce povestea omului este, în esenţa ei, o înlănţuire de dezastre. «Poporul roman, spune Cioran într-o scrisoare către fratele sau, nu e la nivelul limbii pe care o vorbeşte». Dar omul însuşi ca specie nu e la nivelul limbii de care se foloseşte. Întreaga istorie a acestei specii este expresia unei fraude lingvistice”. Aventurile hermeneutice propuse de Gabriel Liiceanu sunt seducătoare. Uneori, acestea pot fi însă și prilej de… aventurare în opinii care au zări relativ diferite ale percepției. Minciuna este percepută de psihologi și ca un simptom al unui anumit tip de inteligență. Sunt animale și plante care s-ar simți ușor discriminate, dac-ar avea acces la gândul liicean potrivit căruia ,,numai omul poate minţi”? Unele studii asupra comunicării, afirmă că, însușirea de a minți există și la alte animale, precum cele din familia Hominidae. Even Koko, faimoasa gorilă care a învățat limbajul semnelor (gesturilor/ mimica) americane, a fost prinsă în flagrant, după ruperea unei chiuvete de pe un perete, în urma unui acces de furie. Ea a spus apoi celor care o îngrijeau că o pisică a rupt chiuveta; arăta cu degetul către ea. Este neclar dacă aceasta a fost o glumă sau o încercare de a da vina pe pisică. Un limbaj al trupului înșelător poate induce în eroare adevărata intenție a speciei de a ataca sau fugi. A fost observată această atitudine la numeroase specii, inclusiv la lupi. O pasăre-mamă, înșală când se preface că are o aripă ruptă, pentru a-i distrage atenția unui potențial prădător de la cuibul ei; cea mai cunoscută este pasărea Killdeer. (http://3d-actualitatealumii.blogspot.com/2012/04/minciuna. html).
Scoțienii Richard W. Byrne și Nadia Corp au studiat grosimea scoarței cerebrale la primate, luând ca punct inițial al studiului perioada răspândirii marilor maimuțe pe Terra (acum 12-14 milioane de ani). Ei au constatat că, pe măsură ce volumul scoarței cerebrale creștea, specializarea creierului în minciună a căpătat un apetit sporit. Există maimuțe cu abilități considerabile în manipularea cu minciuni. Animalele care simulează că au murit, precum unii șerpi și oposumii, atunci când se află în mare pericol, mint?… Greg Bryant, cercetător în științe cognitive la UCLA, specializat în comunicarea și comportamentul social al animalelor, admite ideea că animalele pot acționa uneori într-un mod care, din punct de vedere funcțional, îi înșală pe ceilalți, dar spune că ele nu sunt conștiente de acest lucru și nici nu au intenția de a face acest lucru. Până când nu vom clarifica ce înseamnă să ai o teorie a minții și și dacă unele animale o au, va fi dificil să conchidem că animalele pot sau nu minți. Marc Bekoff, profesor de ecologie și biologie evolutivă în cadrul Universității din Colorado, lasă însă animalelor o portiță deschisă către… umanitate, susținând că este exclus ca animalele foarte sociale să nu aibă un fel de teorie a minții, fiind, astfel, capabile de a minți…
Am apelat și la expertiza unui prieten, grozav profesor de biologie, care, sub protecția anonimatului, mi-a spus: ,,N-am întâlnit, pentru lumea animală, conceptul minciună. E o gândire senzo-motorie inconștientă. Plutește o atmosferă de legendă, iar legenda nu e în corespondență directă cu realitatea. Lorenz, de exemplu, spune că nu e animal mai sincer decât pisica, existând corespondenţă între manifestările agresive şi dispoziția sufletească. Lev Tolstoi, și nu numai, are povești care arată, totuși, că animalele mint. E o aromorfoză. Îmi este greu să mă pronunț”.
N-avem, cel puțin deocamdată, argumente științifice convingătoare care să contrazică afirmația lui Gabriel Liiceanu potrivit căreia ,,numai omul poate minţi”. Simțim doar că monopolul uman asupra minciunii este amenințat…
