Sărbătoarea vieții și a nemuririi noastre, Învierea Domnului Iisus Hristos, marchează într-un mod profund și acest an al mântuirii, bucurându-ne inimile și dând încredințare cugetelor noastre că toate în lume își au rostul lor. Și viața, cu desfătările și încercările ei, dar și moartea, cu plecarea-i fără de întoarcere în inima cea rece a pământului. Toate își au tâlcul lor, pentru că de Dumnezeu sunt rânduite. Căci, precum în succesiunea anotimpurilor, fiecare iarnă este urmată neapărat de primăvară, tot așa, în desfășurarea vieții creștine, fiecare Săptămână a Pătimirilor este neîntrerupt urmată de Înviere și de Săptămâna Luminată. Ne descurajăm, când Domnul se stinge pe Cruce și totul pare a se isprăvi, și ne veselim când, împotriva tuturor așteptărilor, a treia zi după îngropare înviază cu trup preamărit, vrând a ne întări în convingerea că prin moarte nu se sfârșește totul, că sufletul rămâne viu și că vom fi chemați și noi la a redescoperi ce înseamnă a fi candidați la Înviere.
Despre Taina vestitoare a Bucuriei fără de sfârșit, evangheliştii sfinți ne expun faptul că s-a petrecut în miez de noapte, în zorii celei dintâi zile a săptămânii, după rânduiala iudeilor. În izvorul de lumină al Golgotei, intitulat Locul Căpățânii, treapta de unde începe urcușul spre Cer. Acolo unde pământul tresare, de bucurie, iar îngerii răstoarnă lespezile împovărătoare ale tristeților vieții. Obsedați de ticăloșia falsității, soldații romani se înspăimântă şi fug. Iar femeile mironosiţe, spre revărsatul zorilor, grăbite, obosite de tristețe și înfricoșare, urcă vibrând de singura bucurie rămasă: datoria de a fi purtătoare de mir. Au și o mare neliniște: cine le va prăvăli piatra? Dar, pe lespedea răsturnată, un Înger le surprinde cu întrebarea: De ce căutați pe Cel Viu printre cei morți? Nu este aici! Și cu ale lor buze, arse de setea așteptării, rostesc: Hristos a Înviat! Dar nu au curajul să ducă bunăvestirea ucenicilor dezorientați, la îndemnul Îngerului Învierii, căci o spaimă li se înghemuiește în inimi. Aceea de a nu fi socotite nebune! Tac. Dar vestea izbucnește! Petru aleargă la mormânt și vede giulgiurile puse deoparte. Semn al liniștii ce însoțește Învierea. Și al vindecării de sperjur. Doar Bucurie şi Pace… darurile sfinte de după anastază.
Suntem dinaintea lecției propriei noastre deveniri. Căci, darul cel mare al Învierii, pentru fiecare dintre noi, este împărtășirea cu Domnul. De aceea, rugăciunea adresată Mântuitorului, de ucenicii care se grăbeau pe drumul Emausului este minunată: «Rămâi cu noi, căci este spre seară» (Luca 24.29). Și Domnul nu a plecat! A rămas. Cu noi, Domnul ne este Înviere!
Inspector scolar,
- prof. dr. Adrian Alexandrescu
