Adevărul învierii lui Isus îl mărturisim în Crez: Cred în Isus Cristos… care a înviat a treia zi din morţi. Adevărul ne umple inima de bucurie, Isus fiind garanţia învierii noastre. Dar ce este învierea? Învierea este ultimul şi cel mai puternic strigăt pe care ni-l adresează Dumnezeu Tatăl prin Fiul său, ca să ne întoarcem la izvorul vieţii veşnice, la iubirea sa infinită, la fericirea totală.
Femeile, după cum ne relatează evanghelia, aleargă la mormânt; ucenicii, de asemenea. Aici găsesc în mormântul gol doar giulgiurile, ca pe nişte coji de ou din care a ieşit puiul. Isus apare în lume cu o nouă viaţă; trupul său este îngerizat şi de aceea apare oamenilor doar ca semn al prezenţei pentru ochii trupeşti. Din acest motiv, apostolii afirmă că ei sunt martori ai învierii lui Isus: Ce am auzit, ce am văzut cu ochii noştri, ce am privit şi mâinile noastre au pipăit despre cuvântul vieţii, aceea vă vestim (1In 1,1), convinşi fiind că realitatea acestor semne supranaturale depăşeşte realitatea celor naturale; acum înţeleg că Isus i-a ales şi i-a pregătit special pentru înţelegerea acestor semne – nouă, martorilor aleşi de mai înainte – ca la rândul lor ei înşişi să devină semne care dau mărturie despre învierea lui Isus şi a tuturor acelora care cred în învierea lui.
Noi suntem chemaţi, nu numai să credem în mărturia lor, ci să devenim asemenea lor, martori ai învierii lui Isus. Cum? Trăind ceea ce ei ne-au transmis: învăţătura lui Cristos, cuvântul Domnului care este viaţă, mărturia lor este ştiinţa noastră, o ştiinţă trăită, nu intelectualiceşte, ci o trăire a credinţei, care depăşeşte raţiunea, fiind bazată, aşa cum spune sfântul Toma de Aquino, nu pe argumente, ci pe semne care pun în evidenţă adevărul viu (cf. ST III, c.55, a.5). Semnele nu constrâng precum argumentele, ci dispun sufletul în mod plăcut să îmbrăţişeze liber şi cu plăcere un mister, un adevăr pe care numai gustându-l îi poţi aprecia valoarea. Argumentele nu constrâng, nu răpesc libertatea, nu limitează personalitatea. Când varul de pe perete este alb, nu poţi susţine că este negru. Ştiinţa empirică limitează capacitatea omului de a se dezvolta. Prin adevărurile de credinţă însă, Dumnezeu măreşte capacitatea dezvoltării personalităţii prin punerea în evidenţă a libertăţii. Numai libertatea exercitată dă demnitate şi merit. Învierea lui Isus era un semn menit să pună în evidenţă libertatea şi meritul omului prin acceptarea semnului, fiindcă realitatea învierii era infinit superioară celor ce apostolii vedeau cu ochii. Fiind semn, apostolii s-au convins mai greu de realitatea pe care o exprima semnul învierii, fiindcă acesta este specificul semnului: nu este perceptibil decât acelora care cunosc deja parţial mesajul şi sunt dispuşi să subscrie în întregime şi în mod liber. (Spre ilustrare poate servi exemplul mesajului lumânărilor aprinse pe zidul cetăţii de un spion roman infiltrat şi care, sub pretextul apărării, i-a sfătuit pe apărători să pună 26 de lumânări, torţe, şi pe care, în momentul în care aceştia dormeau, el a aprins câteva în următoarea ordine: 21, 5, 14 şi 9. Cifra de 26 reprezenta alfabetul roman. Prinzând torţele în ordinea amintită, însemna: Veni. Era invitaţia de a da atacul, fiindcă apărătorii nu sunt la post. Aşa au cucerit cetatea).
Magdalenei înlăcrimate la mormânt, apostolilor înspăimântaţi şi ascunşi, ucenicilor trişti în drum spre Emaus, li se pot aplica din plin cuvintele lui Pascal: Tu nu m-ai căuta acum (spune Isus), dacă nu m-ai fi găsit deja de mai înainte. Toţi aceşti martori ai învierii, n-ar fi ajuns la ştiinţa învierii lui Isus, dacă nu l-ar fi găsit mai înainte prin iubire, prin trăirea învăţăturii sale, prin credinţa în cuvântul lui. Nu ar fi înviere, dacă nu ar fi iubire. Devenim martori ai învierii când acceptăm semnele lăsate de Isus şi când facem din întâlnirea noastră un semn, un canal prin care trece în lume un torent de iubire, care devine o mărturie mult mai ştiinţifică decât orice ştiinţă.
Primii care au primit semnele învierii au fost soldaţii de la paza mormântului; ei au simţit cutremurul de pământ, au văzut piatra prăvălindu-se, au văzut îngerul şi de frica lui au leşinat (cf. Mt 28,2-4) şi, tot ce-i posibil, să fi constatat că mormântul este gol, de aceea şederea lor acolo nu mai are rost, au plecat în cetate şi au povestit cele constatate. Acestea au fost semne, dar paznicii nu le-au cunoscut semnificaţia, fiindcă ei nu l-au cunoscut pe Isus mai înainte, nu l-au iubit şi n-au trăit învăţătura lui. Din acest motiv nici nu s-au constituit ca martori ai învierii, dar, primind o sumă de bani, s-au angajat să mintă cu multă uşurinţă. Istoria îi pune în rândul celor corupţi şi nicidecum în rândul apostolilor; au rămas instrumente ale morţii, soldaţi care ucid, nu crainici ai vieţii.
L-au luat pe Domnul din mormânt şi nu ştiu unde l-au pus (In 20,1-2). Petru şi Ioan au alergat la mormânt; îl găsesc gol şi văd giulgiul strâns şi pus deoparte. Ioan a văzut şi a crezut (In 20,6-7). Este primul act de credinţă în înviere? Nu putem afirma cu certitudine. A crezut în ceea ce i-a spus Maria Magdalena? Când un lucru îl vezi nu mai crezi, îl ştii exact. Dar aici este vorba de credinţă. A crezut că cineva a luat trupul lui Isus şi l-a dus în altă parte? Nici acest lucru nu-i de admis, fiindcă de l-ar fi luat cineva, n-ar fi lăsat giulgiul şi pânza care îi acoperise faţa. Ioan crede în iubirea care a realizat dispariţia miraculoasă, inexplicabilă, a lui Isus din mormânt. Toate sunt semne care duc spre descifrarea unui lucru miraculos în care trebuie crezut, care nu exclud îndoiala, ci implică cercetarea. La această cercetare îi invită Isus pe ucenici când o trimite pe Maria Magdalena să le spună să meargă în Galileea şi acolo îl vor vedea. La credinţa în înviere ajungem în măsura în care ne implicăm în cercetare pe baza credinţei şi mai ales când, trecând prin moartea egoismului, acceptăm crucea zilnică. Cristos a înviat! Aleluia.
Pr. Richardo-Dominic Baciu, Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae” Bacău