Pe 22 decembrie 1989, atunci când se pregătea să pună mâna pe putere, Ion Iliescu s-a adresat mulțimii aflate în curtea Televiziunii cu apelativul „tovarăși”. După care l-a înfierat pe fostul său șef și tovarăș, Nicolae Ceaușescu, pentru că „întinase nobilele idealuri ale socialismului și comunismului”.
Oamenii, care tocmai respirau vântul libertății, l-au taxat imediat pe Iliescu, scandând „Nu suntem tovarăși” și „Fără comunism”. Abil ca orice politruc, Iliescu a făcut iute un pas în spate. Pasul în față fusese însă făcut. La fel ca și răul.
La mai bine de 30 de ani de la Revoluție, continuăm să ne balansăm: neam de hopa-Mitică. Ne place bunăstarea capitalismului, dar numai dacă vine la pachet cu protecția socială din comunism.
Suntem liberali în spirit, dar ne dăm în vânt să lucrăm la stat. O fi sămânța răului, sădită adânc încă din vremea când ne călcau barbarii, o fi contextul geografic și istoric, care ne-a așezat mai mereu în bătaia vântului, or fi cei 40 de ani de comunism sau ultimii 30 trăiți sub vălul democrației și a post democrației, cert este că ne bâțâim ca un bolnav de friguri. Iar acest balans parkinsoniam nu doar că ne ține în loc, dar ne și năucește.
Dovadă, în cheie strict politică, și alianța PNL-PSD, una greu de digerat ideologic (la mijlocul anilor 70, italienii, pentru care ideologia nu este doar un termen de dicționar, au denumit coabitarea dintre partidul lor comunist PCI și Democrația Creștină drept „compromisul istoric”), însă foarte comodă din punct de vedere al împărțirii ciolanului: ne pișăm pe ea istorie și ni se rupe de compromisuri.
Apropo de struțo-cămila PNL- PSD. Pe vremea când era prim-ministru, Ludovic Orban, adică reprezentantul liberalismului, se lăuda că în viața sa a muncit doar la stat! Asta în timp ce șeful PSD, adică exponentul social-democrației, Liviu Dragnea (care, mai nou, a dat-o în fasole la propriu) avea un comportament de autentic moșier. Se știe: ceea ce este al statului aparține tuturor.
Aparținând tuturor, nu revine nimănui. Și dacă tot nu revine nimănui, trebuie musai să intre în conturile băieților deștepți. De la marile afaceri făcute cu statul încă din zorii post-decembrismului și până la pensiile speciale care țin capul de afiș al zilei de azi, asta este România ultimilor trei decenii.
Una în care tovărășia își dă mâna în numele capitalismului. Inclusiv în sport: câte țări din Uniunea Europeană mai au atâtea cluburi municipale? Iar dacă îl urmăm pe ministrul Sportului, Eduard Novak și noua sa Strategie Națională, riscăm să avem și mai multe cluburi în care salarii și contracte de mii de euro să fie plătite exclusiv din bani publici.
În aceste condiții, nu are rost să ne tot întrebăm dacă era mai bine înainte, pe vremea comunismului sau acum, în capitalism. Bine nu a fost nici atunci, după cum nu ne e nici acum. Și asta pentru că noi nu am cunoscut cu adevărat nici comunismul, nici capitalismul. Spuneți că nu-i așa, domnilor-tovarăși!
