Alte caracteristici
După repartizarea elementelor alcătuitoare, se recunosc două tipuri de diftongi (terminologia, simplificantă, ne aparţine):
- a) în cuvânt (/ai/, din „c[ai]”; /ei/, din „t[ei]”; /ăi/, din „t[ăi]nui” etc.; de evitat exemplificarea cu forma „tăiţei”: până în 2021, prin DOOM1,2, erau recunoscute variantele „tăieţei” şi „tăiţei”, dar DOOM3 nu admite decât forma „tăieţei”; de altfel, rostirea corectă, după IOOPv, este în hiat – /t[ă-i]-ţei/ –, şi nu în diftong – */t[ăi]-ţei/);
- b) între cuvinte (/ea/, din „t[e-a]nunţ”; /eo/, din „p[e-o] frunză”; /ia/, din „ş[i-a] venit” etc., care transcriu rostirea în tempo rapid; formele prime ilustrează tempoul lent, în hiat: „t[e a]nunţ”, „p[e o] frunză”, „ş[i a] venit” etc.).
Ce mai spune DOOM3
La secţiunea „Glosar de termeni lingvistici” (pp. 25-30), găsim definiţia diftongului, ca „secvenţă formată dintr-o vocală şi o semivocală pronunţate în aceeaşi silabă (inclusiv în fonetica sintactică, atunci când fac parte din cuvinte diferite, alăturate în lanţul vorbirii)”. Urmează descrierea celor două categorii de diftongi: ascendent şi respectiv descendent. Doar DOOM3 vorbeşte despre fonetica sintactică, numită şi sandhi, care presupune modificarea semnificativă a unui sunet aflat în contact cu un alt sunet, transferându-şi reciproc trăsăturile distinctive. De exemplu, o analiză atentă a pronunţării grupului de cuvinte „în Bacău” va duce la constatarea că nimeni nu rosteşte dentala /n/, pe care, sub influenţa consoanei bilabiale care urmează, /b/, o transformă în altă bilabială, /m/. Un auz interesat va recunoaşte lanţul fonetic /î[m]bacău/, şi nu /î[n]bacău/. Cred că fonetica sintactică nu este prezentă în cazul diftongului dintre cuvinte.
Similar se poate vorbi despre triftong în cuvânt (/le-[oai]-că/) sau între cuvinte (/n[e-au] dat/), precum şi despre hiat în cuvânt (/h[i-a]t/) sau între cuvinte (/p[e a]tunci/).
Eminescu şi diftongii
O probă de atenţie filologică poate fi următoarea:
Într-o cunoscută poezie (tipărită la 1 aprilie 1873), grupul de cuvinte floare albastră este scris cu cratimă (hiatul /e-a/ a devenit diftongul /ea/):
- a) în titlu şi în penultimul vers;
- b) doar în titlu;
- c) doar în penultimul vers;
- d) atât în titlu, cât şi în penultimul vers.
Răspunsul corect este c): „Floare-albastră, floare-albastră”. Cazul e o sursă de comentarii suplimentare, slujind ideea poetică.
O discuţie specială se poate organiza în jurul locuţiunii substantivale „aduceri aminte”, care în „Mai am un singur dor” apare cu cratimă („Cum n-oi mai fi pribeag/ De-atunci îmainte,/ M-or troieni cu drag/ Aduceri-aminte”), aşa cum s-a scris până în 2005, odată cu DOOM2. Acum avem de ales între tempo lent (cu hiat: /aducer[e a]minte/) şi tempo rapid (cu diftong: /aducer[e-a]minte/), cu eventuale consecinţe în semantică. De remarcat o interesantă transformare fonetică: i final (postconsonantic, asilabic, adică i ultrascurt; aşa-zisul i şoptit) din „aduceri aminte” devine i semivocalic în tempo rapid (/aduceri-aminte/).