Despre sat avem încă tendința de a vorbi asemenea romanticilor, aruncând asupra sa metafore, puzderie de suflet și utopii despre veșnicie, de parcă ar fi o copie la indigo a acelui sătuc ardelenesc pe care-l vizitează an de an, ca pe o Mecca ecologică, prințul Charles al Marii Britanii, ființa aceea agresată de smog care nu vrea să știe cât investesc românii pentru încălzirea acelui ținut intr-un Ev Mediu decent (de la costumele populare cam nefirești ale coșarilor și până la implicarea serviciilor secrete). Satul nostru este însă o imensă rană deschisă.
Se fură ca-n vremea haiduciei clasice în satele noastre. Se fură recolte, vite, de prin case, magazine, instituții. Inclusiv din biserici. Unii primari au ajuns să investească din amărâtul buget public pentru a instala camere de supraveghere prin comună. Mai nou, am descoperit că și unii săteni și-au instalat camere video prin livezi, pe ogoare, prin grajduri, curți. Furtul a devenit o meserie în locurile acestea în care cinstea era o mare virtute. Am descoperit și de ce nu mai au oamenii încredere în polițiști, atunci când unul dintre purtătorii de epoleți, analfabet la povestea cu drepturile omului, mi-a spus despre un infractor care a intrat în casa unui gospodar: ,,Ce mare brânză a făcut? A luat un caș!”
Satul e aruncat în alcool. Fiecare ulicioară are câteva crâșme. Se bea vârtos dimineața (de încurajare sau pentru a hăitui mahmureala), se bea peste zi (pentru menținerea tonusului), se bea seara/noaptea (de amăr). Septelul a scăzut spectaculos, pârloaga se extinde. Aiuritor, tâncilor de la școală le sosesc de la oraș lactate care nu prea au de-a face cu laptele, fructe doldora de E-uri și alte aberații culinare care impresionează prin fosgaiala coloranților. Sănătoasă la cap ar fi doar strategia de-al încuraja pe omul satului să fie fermier, dar cum prințul Charles nu-și poate plimba bastonul regal prin toate cătunele mioritice, e mai greu.
O lume învârăjbită, cu sudalmă otrăvită, hârșită pe sălile tribunalelor, cu gură plină de citate smulse de pe buzele avocaților am găsit în sat. O lume jefuită de suflet, cu prunci lăsați pe prispa casei, în grijă bunicilor care-și țin amărâtă viața în cârje și sfaturi de medici rari la vedere, pentru că părinții lor sunt prin cele străinătăți, alungați de statul român. O lume cu mare abandon de școală, cu vise din ce în ce mai puține pentru cursuri liceale și universitare.
O lume fără orizont, ca o rană deschisă. Sclipiciuri de Coca-Cola, pensii de mizerie, ibovnicie la vedere, tradiții flendurite, singurătate, manele, șomaj, cerșetori profesioniști prin cimitire, magazine doldora de expirate, minciuni electorale, încaierări, capra vecinului, primari la zdup… Satul în care n-a fost încă prințul Charles de Wales.
