Doi plus unu
Cei doi ocupanţi se află în lateral, iar în mijloc, aparentul intrus: rondelul. Dascălul în genere foloseşte resursele jocului de toate felurile, inclusiv cele de cuvinte. Locul lui la catedră, în faţa unei clase de elevi, este al dirijorului care preschimbă datoria în jonglerie cu imagini, vorbe, obiecte. Nelu Dumbravă (20 apr. 1953, Butnăreşti, comuna Secuieni, judeţul Neamţ – 14 martie 2023, Bucureşti) a fost un astfel de artist didactic, teoretizând tema într-o lucrare pentru gradul I, pe care am avut bucuria să i-o coordonez. Împreună cu soţia sa, Elena Dumbravă, a editat un bine primit caiet aplicativ pentru învăţarea limbii române. Ceea ce-l deosebea de confraţi era talentul real în a potrivi cuvintele pentru poezia cu formă fixă care este rondelul. În Roman, îşi câştigase deja un loc în mişcarea literară a urbei, exerciţiile sale de compoziţie venind din vremea când, împreună cu Ion Fercu, de pildă, la Liceul Pedagogic din Bacău, se descoperea prieten devotat al cuvântului. Mihai Lupuşoru, tot din Butnăreşti, îl cita printre favoriţi. Dar cel mai bine i-a surprins silueta fiul său, Theodor. (Ioan Dănilă)
Portret din interior
Școala i-a fost stea călăuzitoare, cruce, destin încă de mic, de când a fost trimis de părinții săi la Roman să învețe carte, departe de acasă, permanent „în gazdă”. A mâncat cartea mai mult decât mănâncă un om flămând pâinea. Îmi povestea că în anii petrecuți la Pedagogicul din Bacău locul lui era în ultima bancă, ascuns după un teanc de cărți din care se servea din abundență. Școala, cartea, cuvântul i-au fost constante și vectori pe tot drumul vieții.
A fost dascăl, om al catedrei, preț de aproape 50 de ani. A predat la Școala 1 „Vasile Alecsandri” din Roman, dar cel mai mult, asemenea unui domn Trandafir modern, la școli sătești aflate în împrejurimi. În acești ani a gustat bucuria întâlnirii cu generații de copii, valuri proaspete de argilă vie, pe care s-a străduit să le modeleze cu dreaptă căutare și cu gândul mereu spre binele pe care îl face micilor viitori mari oameni, dar și neamului din care ei fac parte. Deși e desuet să mai vorbim despre patriotism, tata a fost un patriot. Și-a iubit țara, a iubit România Mare, așa încât, cu o mare bucurie a primit apostolatul pe care l-a dus între 1996 și 2004 la Chișinău, timp în care a predat la Liceul „Prometeu”. Tata a suflat atunci, ca un nou aducător de foc și căldură oamenilor, peste jarul de limbă română care fusese ascuns zeci de ani sub frigul sovietic, limbă română vorbită doar șoptit de bunei și de bunele nepoților acasă.
A scris poezie, a redat viață unei specii lirice amenințate de extincție, rondelul, ba chiar a sădit câteva livezi bune.
A fost şi actor. Prietenii intimi știu că şi-a încercat norocul la un examen de pomină cu Dem Rădulescu, Octavian Cotescu și Ovidiu Schumacher în prezidiul juraților. Și-a consumat dorul de teatru în lucrul cu o trupă de actori amatori împreună cu care a pus spectacole în scenă, dar și prin scrieri dramaturgice, nepublicate.