Duminica a III-a din Postul Mare ne prezintă întâlnirea la fântâna lui Iacob dintre Isus și o femeie din Samaria. La această întâlnirea se poate surprinde o anumită pedagogie a lui Cristos. Aş vrea să subliniez, pe urmele unor fine observaţii ale lui Jean Marc Chappuis, unele aspecte semnificative. Isus nu oferă samaritencei o oglindă, în care să se poată privi şi cel puţin să simtă repulsie. Nu-i prezintă o oglindă acuzatoare: „Vezi cât eşti de mizerabilă… Cât de distrusă este existenţa ta…” Îi pune înainte, în schimb, o icoană. Icoana a ceea ce poate fi, a unei frumuseţi de atins, rupând crustele care desfigurează chipul ei autentic. Limbajul este cel obişnuit. Şi totuşi El se referă la altceva. Folosesc aceeaşi limbă, dar înţeleg lucruri diferite.
Fiecare dintre noi, în faţa unei oglinzi, recită rolul acestei femei. Se opreşte la contemplarea sinelui, atât pentru a se admira, cât şi pentru a se detesta. Şi astfel se blochează. Isus nu-i întinde o oglindă care să-i permită să fie şi mai narcisistă. Îi întinde o icoană, adică o imagine inedită, splendidă, de unde omul poate să ia existenţa şi dorinţa unei autodepășiri, chemarea la o metamorfoză neauzită. Nu este vorba de a restaura omul vechi, de a-i reda posibilitatea de a funcţiona mai bine sau mai rău, ci de a face să se nască omul nou.
Aceasta este tactica preferată de Isus: să sape în inima omului, să-l facă să fie conştient de nostalgiile sale secrete, să descopere dorinţa sa cea mai radicală, să facă să izvorască dorinţa după posibilităţile sale. Isus nu doar satisface aşteptările omului, dar se obligă să le trezească. Înainte de a satisface setea sa cea mai adevărată, o provoacă. Nu se limitează să răspundă omului, dar vrea să-l facă să cunoască, să dilate dorinţele sale, să lărgească orizonturile sale, să-l poarte dincolo de aşteptările sale.
Omul trebuie să se măsoare după proiectul lui Dumnezeu, nu să-l constrângă pe Dumnezeu după proiectul său redus. Iacob s-a limitat să sape o fântână, la care trebuie să se întoarcă de fiecare dată pentru a scoate apă. Isus sapă o fântână în interiorul creaturii. O fântână care devine izvor nesecat de „apă vie”. Izvorul este în interiorul fiecăruia şi devine principiu interior de cunoaştere, iubire și rodnicie.
Pr. Richardo-Dominic Baciu
Izvorul vieții adevărate
