Izabela Sadoveanu-Evan, născută Izabela Morțun, la Săucești, județul Bacău, (24 februarie 1870 – 6 august 1941) a fost un critic literar român, jurnalist de opinie, poet și militant feminist.
Ea și-a petrecut tinerețea ei ca susținătoare a socialismului și s-a raliat politicii de stânga pentru restul vieții ei, în primul rând ca reprezentantă a cercurilor poporaniste și prietenă personală al criticului cultural Garabet Ibrăileanu. Sub îndrumarea lui Ibrăileanu, Sadoveanu a scris pentru revista Viața Românească, unde a încercat să împace naționalismul și tradiționalismul etnic cu estetismul. În calitate de critic literar, ea a promovat recunoașterea simbolismului ca un fenomen cultural independent și a comentat progresele moderne în literatura engleză.
Sadoveanu a reprezentat mișcarea feministă românească la congresele Alianței Internaționale a Femeilor, dar a adoptat o abordare graduală a dreptului la vot al femeilor și, în perioada interbelică, a devenit interesată de crearea de legături între feminism și eugenism. Prin activitățile ei ca profesoară și activistă, ea a susținut reforma educației și s-a calificat pentru a propaga metoda de educație Montessori. La sfârșitul vieții, ea a adăugat anti-fascismul feminist pe lista ei de valori politice și sociale.
Verișoara politicianului socialist Vasile Morțun, Izabela a fost cumnata romancierului și personajului politic Mihail Sadoveanu. Ea a mai fost înrudită cu diverse familii de importanță în istoria politică a României.
Copilărie și tinerețe
Izabela Morțun provine din regiunea istorică a Moldovei: locul ei de naștere este considerat drept Săucești, județul Bacău. Părinții ei au fost Gheorghe Grigore și Eleonora Morțun, unchiul și mătușa socialistului Vasile Morțun. În virtutea nașterii, Izabela era înrudită cu mai multe familii de intelectuali și boieri moldoveni de frunte: propria ei familie, Morțun, a fost aliată prin căsătorie cu familiile Racoviță, Movilă și chiar cu vechea dinastie Bogdan-Mușat. De asemenea, printre rudele ei s-au numărat și familia Arbore, ai cărei membri includ socialiștii Zamfir și Ecaterina Arbore.
Izabela a fost adoptată, la scurt timp după naștere, de familia Andrei și se spune că ar fi fost un copil nefericit și nedorit. A avut o soră vitregă, Adela, pe care a descris-o mai târziu drept una dintre frumusețile Moldovei.
Viitoarea autoare a urmat școala primară în orașul Bacău, înainte de a fi trimisă la o școală de fete cu regim de internat din Iași. În timp ce era înscrisă la acest institut de limbă franceză, cunoscut și sub numele de Școala Dodun des Perrières, Izabela Andrei a cunoscut-o și s-a împrietenit cu Constanța Marino-Moscu, care a devenit și ea, la rândul său, scriitoare. În acei ani, Izabela a fost pentru prima dată atrasă în militantismul socialist, participând la cercul cultural de stânga al lui Ioan și Sofia Nădejde și citind pe larg pe diverse subiecte.
Cunoscându-se cu poetul-romancier Nicolae Beldiceanu, ea a frecventat și propria societate literară a lui Beldiceanu, întâlnindu-se cu celebrul povestitor Ion Creangă. Debutul ei a urmat în 1890, când opera ei lirică a fost tipărită în revista Școala Nouă. Ea se afla pe atunci în orașul Bacău, profesoară suplinitoare la școala de zi pentru fete.
În scurt timp, Izabela Morțun și-a făcut drum spre București. Încă socialistă activă, a fost prezentă la cel de-al II-lea Congres al Partidului Muncitoresc Social Democrat Român și a cunoscut, prin relațiile ei socialiste, câteva figuri importante ale scenei literare românești de la sfârșitul secolului al XIX-lea: Ion Luca Caragiale, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Alexandru Vlahuță. O altă figură de acest gen a fost veteranul socialist Constantin Dobrogeanu-Gherea, despre care mai târziu a scris: „Nu am mai întâlnit niciodată un om care să poată răspândi atâta seninătate și împăcare în jurul lui”.
Tânăra a urmat cursurile Facultății de Filosofie a Universității din București, unde a fost colegă cu mai mulți scriitori bărbați, printre care Ioan Alexandru Brătescu-Voinești și O. Carp (Gheorghe Proca). În 1892, Carp s-a căsătorit cu sora vitregă a Izabelei Morțun, Adela Andrei.
Debutul în Poporanism
Ea a acumulat pregătirea necesară pentru a deveni profesoară, iar mai târziu a ocupat un post de profesor la Brăila. În 1898, s-a căsătorit cu ofițerul Alexandru Sadoveanu (născut în 1866), un frate mai mare al scriitorului Mihail Sadoveanu. Ea l-a urmat la Focșani, unde a predat la Școala de Fete cu regim de internat, iar în cele din urmă la București, unde a lucrat ca învățătoare la Școala Centrală de Fete.
De-a lungul următorului deceniu, asemenea cumnatului ei Mihail Sadoveanu, s-a afiliat la nou-înființata Viața Românească, ce devenise purtătorul de cuvânt al unei ideologii naționaliste de stânga de origine română, poporanismul. Ea a devenit o discipolă a teoreticianului poporanist și redactor-șef Garabet Ibrăileanu, în special în ceea ce privește abordarea raționalistă a lui Ibrăileanu asupra fenomenelor literare. Ea l-a descris mai târziu ca fiind „un tânăr frumos, faimos ca fiind foarte bine citit și cultivat, dar terifiant de timid”.
Începând cu 1912, Izabela Sadoveanu-Evan și-a continuat studiile la Geneva, Elveția, unde a urmat Institutul Rousseau și a terminat printre primii absolvenți ai acestuia. S-a întors pentru a ocupa un birou de directoare la Institutul Pedagogic pentru Fete din Iași, iar mai târziu la Școala Elena Cuza din București. Susținătoare a programului de lectură ca bază a întregului învățământ și interesată de aplicațiile metodei Montessori, ea și-a creat ulterior propria ei Școala de Puericultură și Educatoare și a fost inspector de grădinițe. A colaborat și cu Iorga la școala de vară din orașul Vălenii de Munte.
După cum a menționat în 1939, Izabela și-a început activismul feminist aderând la Asociația Sprijinul din București. Grupul, a remarcat ea, s-a dedicat mai mult „încurajării și ajutorării femeilor care își câștigă existența prin propria muncă, decât organizării lor în vederea vieții politice și a cererilor de drept al femeilor”.
În 1918, la scurt timp după terminarea Primul Război Mondial Izabela Sadoveanu devenea membru fondator al Asociației pentru emanciparea civilă și politică a femeilor române (AECPFR) care unea mai multe asociații feministe din România Mare în jurul idealului dreptului de vot al femeilor. Prin intermediul acestei afilieri, a devenit delegata femeilor din România în cadrul mai multor congrese internaționale susținute de Alianța Internațională a Femeilor pentru Sufragiu și Drepturi Cetățenești Egale (International Alliance of Women for Suffrage and Equal Citizenship – IAWSEC).
În septembrie 1925, a fost invitată la cel de-al 6-lea Congres al UFR din Timișoara și a vorbit despre activitatea ei în cadrul ziarului Neamul românesc ce îi aparținea lui Iorga. Conform rezumatului lui Baiulescu, scopul explicit al Congresului a fost acela de a reforma Constituția României din 1923, care recunoscuse doar dreptul universal de vot masculin, și să aducă în discuție egalitatea de gen ca un „act de justiție”.
Alte cauze interbelice
În preajma anului 1927, Sadoveanu era de asemenea implicată într-o discuție amplă legată de eugenism și feminism, ce se purta între paginile Buletinului Eugenic și Biopolitic (vocea eugeniștilor activi în cadrul Societății ASTRA). Aceste articole pretindeau că principala motivație a feminismului este aceea de a oferi putere femeilor în calitate de gospodine și îngrijitoare, în loc să sau înainte de a garanta reprezentare și drepturi politice. Colaborarea sa cu Instituția Vălenii de Munte a continuat și, împreună cu Iorga și Constanța Evolceanu, a ajutat la pregătirea unei școli pregătitoare a misionarilor naționali și morali de sex feminin (1927). Ea însăși a ținut acolo prelegeri despre implementarea unei reforme educaționale.
Preocuparea Izabelei Sadoveanu față de educația timpurie a condus-o să exploreze oportunitățile oferite de radio, o nouă formă mass-media la acea vreme: a produs și a dat voce uneia dintre primele emisiuni tematice de la Radio România în 1929 Ora copiilor. Tot în 1929 a contribuit la prefața unui eseu al scriitorilor R. Catarg și I. C. Chiriacescu, Femeia în epoca nouă a omenirii. Broșura ei cu privire la politicile educaționale din România, intitulată Educația nouă, a fost tipărită în anul următor.
De-a lungul perioadei cuprinse între anii 1920 – 1930, Sadoveanu-Evan a început să scrie la cotidianele Adevărul și Dimineața (coordonat pentru scurt timp de Mihail Sadoveanu), cât și la suplimentul cultural al cotidianului Adevărul – Adevărul Literar și Artistic. A fost în primă fază editorialistă la Dimineața cu Pagina femeii și în același timp scria o serie biografică denumită Profiluri feminine la Viața românească, preluat apoi de Adevărul Literar și Artistic. În ultimul ziar menționat a fost publicat și interviul ei cu scriitoarea Sylvia Stevenson, privind situația literaturii engleze, discutând despre autori englezi de la Virginia Woolf până la John Galsworthy (o preocupare care revine în scrierile lui ei chiar și în 1937).
Printre alte lucrări de critică literară care au fost tipărite în Adevărul Literar și Artistic este un studiu asupra lui Ibrăileanu din 1930, în care ea apară stilul de scriere al mentorului ei (spunând că pare necizelat doar pentru că a căutat să fie antiretoric). Ea afirmă de asemenea, ca bărbat tânăr, Ibrăileanu a fost îndrăgostit de sora ei Adela (potrivit acestui fapt, Adela este de fapt Estella din scrierile autobiografice ale lui Ibrăileanu, deși s-ar fi crezut fără dovezi că este vorba de istoricul Anais Nersesïan) .
Ultimii ani
După ce a asistat la impactul mișcărilor fasciste asupra societăților europene, Sadoveanu-Evan și-a îmbinat poziția feministă cu cea anti-fascistă. Alături de actrița Lucia Sturdza Bulandra, a activat în cadrul Frontului Feminin, o organizație al cărei președinte era Sofia Nădejde, și care era menită să apere drepturile femeii și să lupte împotriva amenințării de extremă dreaptă. Potrivit cercetătoarei Ștefania Mihalache, Frontul, care a fost înființat în 1936 și la scurt timp după a publicat un manifest, avea o părtinire marxistă, centrată pe „dreptul femeii la muncă”. Izabela Sadoveanu a făcut călătorii în străinătate și a participat, la Paris, la expoziția care marchează cei 50 de ani de la Manifestul Simbolist.
În decursul anului 1937, probabil la solicitarea lui Sadoveanu-Evan, Adevărul a început să publice o rubrică specială pe pagina a doua, intitulată Femeile între ele, care includea contribuții din partea ei și a colegelor sale din mișcarea feministă, Papadat-Bengescu (care se poate să fi inspirat titlul rubricii) și Nădejde. Un an mai târziu, ea s-a retras din învățământ cu pensia de stat și și-a dedicat timpul către scrierea de editoriale pentru Adevărul Literar și Artistic, înainte ca întreaga familie de ziare Adevărul să fie interzisă de regimul autoritar al regelui Carol al II-lea. În 1939, revista de stânga din Transilvania Societatea de Mâine a publicat scurta sa istorie ca membră a organizațiilor feministe românești.
Izabela Sadoveanu a murit la 6 august 1941, la vârsta de 71 de ani, și odată cu moartea ei, România a pierdut o importantă scriitoare, critic literar, jurnalistă, poetă, educatoare și activistă feministă.