Pe bătrânelul cu trei urechi l-am zărit pentru prima dată vara trecută, într-o stație de autobuz. Pare-mi-se că aștepta un 17. A treia ureche- carevasăzică, aia în plus- era în spatele urechii stângi, cu câțiva centimetri mai în sus, pitită pe jumătate sub basca de proletar a moșului. Pentru început m-am gândit că o fi vorba de un gadget mai ușchit, un fel de cască telefonică sau poate chiar un aparat auditiv, dar când m-am uitat cu atenție mi-am dat seama că este o ureche în carne și cartilaj. Evident că am rămas uimit.
Aproape la fel de mult cum m-a surprins indiferența oamenilor din jur. Cei care nu-și lungeau gâtul după autobuz, stăteau cu ochii pironiți în propriile telefoane mobile. Niciun fel, dar absolut niciun fel de interes pentru omul cu trei urechi. Am vorbit despre asta cu profesorul universitar doctor Dunăre-Bâtlan, care a găsit următoarea explicație: „A apărut cumva urecheatul dumitale pe la TV sau pe social-media? Nu? Atunci e ca și inexistent. Oamenii sunt interesați doar de ceea ce află la știri sau pe facebook”.
Poate că, într-adevăr, bătrânelul nu apăruse nicăieri pe facebook, dar în mod cert mi-a ieșit din nou în cale, vreo două luni mai târziu, într-un super-market. Împingea un coș tixit cu de-ale gurii și am observat că obișnuia să tragă cu urechea- sau poate cu urechile, eventual cu toate trei- la ceea ce vorbeau oamenii din jurul său. Se oprea, prefăcându-se că analizează produsele de pe rafturi și înclina ușor capul către cei din imediata lui apropiere. Dracu știe ce putea afla…
Mie mi-ar fi plăcut însă să-i aflu povestea. Așa că m-am decis să-l abordez, numai că mă grăbeam teribil, spre deosebire de moș, care părea să aibă tot timpul din lume. Am lăsat-o pe altă dată. Iar săptămâna trecută s-a ivit prilejul. Am dat peste omul cu trei urechi exact când ieșea de la oficiul poștal la care-și plătise facturile cu cardul de energie. L-am luat din prima: „Ia zi, nene Ureche, care-i povestea matale?”. Nu s-a lăsat rugat de două ori, deși spunea că nu mă cunoaște decât din vedere.
Mi-a explicat că a treia ureche era fericita urmare a unei boli profesionale. I-a crescut peste noapte, la scurt timp după ce Securitatea l-a cooptat ca informator, undeva pe la mijlocul anilor 70, în fabrica de postavuri unde lucra. Zicea că n-a dus-o deloc rău. Și că nici nu a făcut prea mult rău cu turnătoriile sale. Rău a fost după 1989. Fabrica s-a privatizat, iar el a fost disponibilizat: din serviciu și de către servicii. Acum era un amârât de pensionar. Cu o ureche în plus și cu niște bani în minus.
M-a invitat la el acasă, pentru un păhărel. Așa am cunoscut-o pe nevastă-sa: una cu trei ochi. Mi-am făcut o cruce mare, dar cum vișinata era de calitate, nu m-am grăbit să plec. Și bine am făcut căci spre seară a apărut și feciorul curiosului cuplu, care, curios sau mai degrabă nu, avea trei guri. Am dat încă un păhărel peste cap și m-am gândit că o astfel de treabă se poate întâmpla într-o țară în care oamenii preferă să nu audă, să nu vadă și să nu vorbească sau, dimpotrivă, într-una în care aud, văd și vorbesc prea mult și prea multe.
