Mai mult decât deschise
Dacă spunem că domeniul aflat sub reflector este şcoala, aveţi încă o dovadă că subiectul a fost în atenţia academicianului Solomon Marcus (1 mart. 1925, Bacău – 17 mart. 2016, Bucureşti), în anii de după 2000. Matematicianul numea fără menajamente „rănile deschise” (sintagma îi aparţine) ale educaţiei din România în ocazii diverse: apariţii la radio-TV, vizite în şcoli, licee şi universităţi, simpozioane etc., pentru ca apoi să le expună pe larg în volume editoriale. Nu ştim care este proporţia reuşitei campaniei sale de salvare a şcolii publice, dar pentru două dintre aceste plăgi ne vedem siliţi să înlocuim atributul „deschise” cu „sângerânde”.
O himeră: limba română în liceele pedagogice
Sunt ani de când aşteptăm îndreptarea greşelii Ministerului sau măcar instituirea unei soluţii de avarie. (Revista „Ateneu” a înregistrat al 50-lea episod dintr-un ciclu de materiale din campania de reintroducere a limbii române în liceele pedagogice.) Am întrebat, am vizitat (licee sau clase cu acest profil), am telefonat/ scris pe net şi am notat câteva palide iniţiative. În unul dintre cele mai vechi licee pedagogice din România (l-am vizitat şi mi s-a permis să le vorbesc elevilor dintr-a XII-a), părinţii au cerut printr-o petiţie internă ca opţionalul alocat clasei să fie cedat limbii române. În alt oraş, acelaşi gest al familiilor a avut un efect negativ: nu numai că opţionalul a fost atribuit altui obiect, dar relaţia profesor-elev a avut de suferit. „Noi am dat matematicii opţionalul, pentru că rezultatele de la bacalaureat au fost slabe la această disciplină”, mi s-a răspuns la un apel telefonic. „Ce opţional doriţi?” i-a întrebat o dirigintă, profesoară de română, pe cei dintr-a X-a. S-au ales cu ore de… gramatică „pentru titularizare”.
Soarta unui opţional
Nu este deloc veselă: pluteşte într-un aer de provizorat, temele sunt facultative, iar notele nu coboară niciodată sub 9 (eventual, pentru absenţe). În catalog, îmi spunea o elevă de pedagogic din sudul ţării, disciplina se numeşte „Gramatică” (cuvânt scris cu litere de mână, slăbindu-i autoritatea), iar ceea ce se preda era morfosintaxa şi nu fonetica (cea mai importantă componentă pentru un educator/ învăţător) sau vocabularul. Nu există manual, ci nişte fişe care seamănă în conţinut cu materia din gimnaziu.
A doua rană, tot sângerândă
Priveşte lectura publică, adică putinţa elevului de a decodifica un text şi a-i transmite unui ascultător, prin citire, mesajul. Degeaba se încearcă ascunderea realităţii: elevul promovat pe scenă pentru a recita/ citi un text literar/ nonliterar trădează gradul de pregătire la nivelul clasei respective, adică pe învăţătorul/ educatorul/ profesorul de română. Este poate cea mai elocventă dovadă a analfabetismului funcţional, iar una dintre cauze a fost numită în aceste zile de dezbatere a legilor educaţiei: şcoala românească pune prea mult accent pe evaluarea elevului şi nu pe învăţarea lui. Şi nici evaluarea nu este conformă cu statutul clasic al ei. Un exemplu: mai sunt corectate temele elevilor?