Recunosc, sunt un frustrat. Ca mine-s milioane. Eu sunt cel mai frustrat, cred, din tot Universul. Atât de mult mi s-a umplut paharul cu dezamăgiri, încât aproape că nu-mi mai vine să viețuiesc pe-aici. Nu mai suport nimic în plus față de ce mi s-a servit în ultimii ani. De-ar fi posibil, m-aș teleporta într-o altă lume, mai bună ca asta. Pesemne că unii ar fi tentați să creadă, chiar și pentru o clipă, c-am luat-o pe arătură, dar îi asigur că am toate țiglele pe casă. Doar că … m-am cam săturat. Mi se întâmplă din nou ca la-nceputul anilor ’90, când mă cuprinsese o lehamite și un „dor de ducă” pe care doar înțeleapta mea soție, cu tact și cu multă răbdare, mi le-a putut risipi. Era perioada aceea teribilă, când toți furau, vindeau pe sub mână, cu ușile închise, își împărțeau între ei ce era mai bun, mințeau, înșelau, înjurau, batjocoreau …
„Pe asta o luăm noi, cealaltă merge la voi. Le lăsăm ceva firimituri și lor, ca să vadă că nu luăm tot. Doar ținem și cu poporul, nu?!” Și-acum păstrez o hârtie fără valoare pe care ei au numit-o „cupon nominativ de privatizare”, de 975.000 de lei. Am refuzat să particip, ca pion neînsemnat, la șarada orchestrată de „foștii” cu trese albastre, deveniți „actualii”. Începuse jaful „generalizat”, cum s-ar zice. În câțiva ani, s-a ales praful de tot. Și haos era, pe-atunci. Aproape că nimeni nu mai ținea cont de lege și de reguli. Lumea-ntreagă fusese cuprinsă de flagelul foamei de bani. Mai toți încercau să acumuleze, în orice chip, cât mai mulți gologani, încât s-au destrămat familii, s-au risipit prietenii sudate în anii dificili ai comunismului.
Acum, pare că totul se repetă, la indigo, doar că, la vârf, sunt … urmașii primilor, înfometați și ei, desigur. Și, la fel ca la începutul democrației, și-acum norodul este inutil, cu excepția momentului când politicienii au nevoie să le netezească drumul spre binele propriu. Nu le pasă de talpă, nu fac nimic să-i fie măcar … binișor. Din păcate, nici restul lumii nu mișcă, pare înghețată bocnă, chiar și la minte. Societatea nu se-arată deloc afectată de ce i se întâmplă, nici de scumpirile care au cocoșat-o sau de lipsurile de tot felul. Nu-i mai văd nici pe „haștagiștii” care mureau de grija lui Dragnea blocat în gâtlejurile lor, nici sindicatele mărșăluind și amenințând cu stingerea luminii. Nimic. Șpriț pauză.
Totul pare diafan, ca-n sânul lui Dumnezeu. Oare, nimeni nu-și mai dorește acea gură de oxigen care să resusciteze moralul ajuns atât de jos, în pământ, încât amenință să străpungă, pe cealaltă parte de glob, probabil China? Cred, totuși, că sunt milioane de români, frustrați ca și mine, deznădăjduiți, revoltați și resemnați, în aceeași măsură. Aproape că m-aș gândi la o revoluție, dacă n-aș ști ce s-a întâmplat în ’89, când aproape că era să pier împușcat, cel mai probabil de un soldat obosit, nedormit de nu știu câte nopți și, pe deasupra, speriat de umbrele neîncrederii. Ferească-ne Dumnezeu de o alta! De-aș ști că există, i-aș ruga pe extratereștri să vină să ne scape de necaz, într-o manieră pacifistă, de preferat. Măcar pe Țepeș să-l aduc, sperând c-ar împărți dreptatea, sau pe Ștefan, cu sabia-i amenințându-i pe ticăloșii care-au scufundat țara în rahat.
Aproape de prisos mi-s și rugăciunile îndreptate spre cer, zi și noapte. Căci, pare-se, și Dumnezeu și-a întors ochii de la noi. Suntem ca Vladimir și Estragon, așteptându-l pe Godot. România e pierdută, din păcate, iar o schimbare s-ar cuveni acum, mai mult ca niciodată. Nu s-așteptăm să treacă de la sine crizele sau să vină „rotativa”, Paștele și-apoi Crăciunul ori alegerile de la anul. Nutresc speranța că undeva, dincolo de noi, se află ceva sau cineva pregătit și dispus să vină pentru a ne face pe toți să ridicăm privirile din pământ, reînviindu-ne speranța zdrobită de atâtea nedreptăți.
