La noi nimic nu durează, avem însă o linie consecventă în rău, în inversarea și pervertirea adevăratelor valori. Recitesc un text al lui Eminescu, publicat în „Timpul”, în data de 15 mai 1879, și actualitatea acestuia mă cutremură: „Oamenii care au comis infracțiuni rămân somități, se plimbă pe stradă, ocupă funcții înalte în loc să-și petreacă viața la pușcărie. Trădătorii devin oameni mari și respectați și proștii devin administratori ai statului român. Trădătorul e geniu, plagiatorul e erou, pungașul devine bogat, panglicarul e om politic, cămătarul negustor, speculantul e om cu principii! Asta-i judecata poporului nostru!” Strâmbă judecată! Desigur, e greu să-ți imaginezi că astfel de lucruri s-ar întâmpla la un popor educat. Pentru că, ținta cea mai înaltă a educaţiei e să formeze caractere, iar caracterul nu este un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobândite prin muncă. Dar astăzi, nu mai avem nici şcoală adevărată, şi nici educaţie, iar efectele acestei stări de fapt, dezastruoase, se văd cu ochiul liber zi de zi. Este o stare întreținută cu bună știință, pentru că oamenii fără educaţie pot fi uşor manipulaţi, aserviți. Ca să fii om liber trebuie să te fi bucurat de o educaţie adecvată, să deţii un bagaj cultural cât mai bogat, care să-ţi dea repere, puncte de reazem. Înseamnă să ai modele demne de urmat. Altfel, eşti în bătaia tuturor vânturilor, n-ai rădăcini. Iar oamenii fără temelie lăuntrică, vorba lui Nicolae Steinhardt, sunt versatili şi uşuratici. Mai rău, sunt mitocani şi ţoape. Am revăzut, în minivacanța avută, un dosar din anii trecuți al Dilemei vechi, care avea drept temă „neamurile proaste”. Din acelea de care te izbeşti mai la tot pasul. Ce anume le caracterizează? Neadecvarea la situaţia în care se găsesc, pentru că indivizii lipsiți de educație fac gesturi deplasate, spun vorbe nelalocul lor. Ostentaţia, stridenţele, schimonoselile, vulgaritatea, lăcomia, toate sunt caracteristice neamului prost. De care e bine, e sănătos să te fereşti, pentru că murdăreşte, strică tot ce atinge. Deşi e greu să reuşeşti asta, fiindcă specia e prolifică și o găsești peste tot, până și în mediul academic, viciat şi corupt și el. Astfel că aici găseşti (m-a amuzat teribil clasificarea din articol) „mârlanul academic” şi „ţoapa universitară”, sub următoarele înfăţişări: activistul, amănţica, băiatul bun la toate, caţa de comisie. Amănţica, desigur, îşi croieşte cariera în pat sau pe unde apucă, fiind o foarte bună „colaboratoare”. E de aşteptat ca să parvină repede şi să ajungă şefă de lucrări etc. Iar caţa de comisie are o gură cât o şură, „atacând feroce şi strident” orice, doar-doar o lua-o lumea în seamă. În fine, descrierea din articol este mai lungă, detaliată şi savuroasă. Aşa cum şi în celelalte intervenţii din dosarul amintit întâlnim diverse portrete de „mitocani eterni”. Tipul ciocoiului, a mitocanului parvenit a fost excelent definit de Vasile Alecsandri: „Ciocoiul înseamnă a fi mare cu cei mici şi mic cu cei mari”. Suflet de slugă, natură de servitoare, josnicie. Cu atât mai mult comportamentul acestor parveniţi e strident, pentru că vor, cu tot dinadinsul, să-i impresioneze pe alţii cu avuţia lor de dată recentă şi cu fandoselile lor de inși căpătuiți sau cu „întinsele cunoștințe”, în cazul parvenitului cultural, pentru că există și specia asta care vrea mereu să-și demonstreze competențele nemaivăzute, unicitatea. În ochii lor, desigur, și după părerea lor doar, pentru că lumea a mai văzut oratori, retori, limbuți, fanfaroni. Cei care se lasă înșelați de aparențe au anumite interese sau sunt chiar săraci cu duhul. Sunt mulți impostori în societatea noastră, în lumea românească, specia e rezistentă și se înmulțește rapid, pentru că mediul e favorabil: corupția, favoritismele, lanțul slăbiciunilor bine știut, lașitatea. Consecvenți în rău, în aceleași metehne, după cum spuneam.
- Advertisement -
