Una dintre dorințele mele, printre multe altele pe care le am la început de an nou, este să văd o presă normală, fără stridente breaking news, fără știri despre o liotă de nobody, așa-zise vedete, cu ce amoruri au, de câte ori divorțează etc. M-apucă râsul la titluri „tari”, bombastice, menite să agațe cititorul („În sfârșit spune tot”, „E vestea zilei”, „Zguduitor”, „Cutremurător” „Acum s-a aflat”… ), dar care nu au nicio legătură cu ce se înșiră în articolașele în care se reiau, de regulă, lucruri știute, banale, total insignifiante. Senzaționalismul ieftin, inconsistența acestor însăilări stârnesc deja reacții, și asta nu e rău, în principiu, dar acestea sunt, cel mai adesea, doar țâfnoase, vulgare („Nu ne interesează!”, „Dar cine-i ăsta?”, altele fiind înjurături de-a dreptul). Rar găsești ceva de bun-simț, formulat concis, cu logică, cu argumente. Ceea ce nu mă miră, pentru că oamenii de calitate, care au cultură, educație, nu-și pierd timpul aiurea, pe rețelele de socializare. Ignoranța e atât de agresivă, că te ia cu fiori. La moartea lui D. R. Popescu, un scriitor important, cu un talent de mare forță, polivalent (și un om echilibrat, care a făcut bine în funcțiile înalte pe care le-a avut în timpul dictaturii comuniste, protejând breasla scriitoricească), s-au găsit unii care să arunce vorbe de ocară fără a-i fi citit un rând, din moment ce-l confundau cu un alt Popescu, supranumit Dumnezeu, un sinistru politruc.
De parcă nu ar fi de ajuns că, la noi, se trece atât de ușor, de repede, cu o totală indiferență de fapt, peste dispariția unor oameni de mare valoare, mai vezi și cum sunt ponegriți. Asta în timp ce, despre o mulțime de nulități, mai nou numite influensări, ți se-ndeasă în față tot soiul de fleacuri din nemaipomenita lor viață. Nimicuri cu sclipici. Cât de tembel trebuie să fii ca să ai nevoie să-ți spună cineva ce să faci, ce să alegi, să te lumineze, chipurile? Teamă îmi este de ignoranța care se lățește cât vezi cu ochii.! Și de starea de ură, care se tot îngrașă, unii hrănindu-se copios din asta. E drept că și alimentele reale s-au scumpit peste poate, așa că mulți indivizi defecți, de fapt, se nutresc cu ura cea mai neagră și-s puși mereu pe hărțuire, pe heităreală, pe care o practică cu extremă voluptate.
Apoi, n-aș mai vrea să aud în noul an despre atâtea cazuri de violență domestică, în care cei puternici, bărbații, agresează femei și copii. Ființe mai slabe și, de cele mai multe ori, neajutorate.
Recent, am văzut un spectacol la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamț, pe un text foarte interesant, șocant chiar, din moment ce se numește „Apocalipsa gospodinelor”, o creație colectivă sub coordonarea regizoarei-dramaturg Nicoleta Esinencu. E vorba despre o biblie a femeilor, scrisă cu patos, mult nerv polemic, multă revoltă. Un text și un spectacol tip manifest, construit ca un concert punk, în care se cântă la o mătură, pe post de chitară, la un stativ și alte obiecte din arsenalul domestic al gospodinelor, și în care evoluția celor cinci actrițe este una electrizantă. Se spun lucruri adevărate și foarte dure despre lunga istorie a oprimării femeilor, și cuvintele cad greu, te izbesc drept în față. Un spectacol extrem de inconfortabil pentru bărbați, mai ales pentru cei tradiționaliști, vajnicii noștri patriarhali. Dar, culmea este că, auzind mai multe comentarii după vizionare, am aflat că unii bărbați au fost zguduiți și că unii soți chiar și-au schimbat atitudinea. Ceea ce e mai mult decât bine, este extraordinar, dovedind puterea artei de a sensibiliza oamenii. „Apocalipsa gospodinelor” e ca un benefic ritual de eliberare de sub teascul prejudecăților, amintind un adevăr simplu, că, atât bărbaților cât și femeilor le este comun numele de om.
