Revin cu o nouă privire trimisă către spovedanie/ spovadă. Cred că spovedania, dacă este gestionată de un duhovnic înzestrat cu har și caracter, spală praful cel greu de pe suflete și minți. Psihanaliza şi psihoterapiile îi datorează mult, deși acestea nu urmăresc nicidecum recunoaşterea păcatelor ca atare şi nici nu lasă loc pentru ștergerea lor prin iertarea mijlocită de căinţă; vizează doar reducerea sentimentului de culpabilitate. Îl cred pe Gabriel Liiceanu atunci când spune că ,,spovedania este suprimarea voluntară a ascunderii. Ea nu înseamnă că nu ai nimic de ascuns, ci că nimic nu trebuie ascuns până la capăt”. Dacă privim către anomalii umane precum Stalin, care a urmat studii teologice, sau către Hitler, un malefic perceput de unii ca fiind credincios, îmi amintesc de aforismul filologului bucovineano-timișorean Ștefan Munteanu, care spunea: ,,M-am spovedit, sunt o jigodie nouă”.
Spovedania, m‑am întrebat, de multe ori, ajută și victima? Mi se pare că n-o ajută cu nimic. Între victimă și păcătos, întreb, noi alegem să‑l ajutăm pe păcătos?…
Am întâlnit oameni care spun că nu se mai pot spovedi. De teamă. Au ajuns să creadă că urechea celui căruia i s-ar mărturisi nu mai este un mormânt pentru taine, să creadă că fiecare este preot pentru el, că fiecare nu se poate mărturisi, fără teamă, decât lui însuși… Firește, trădarea mărturisirii făcută de unii preoți prin culisele Securității a contribuit mult la nașterea acestei atitudini.
Recent, la un podcast, preotul Vasile Ioana, bucureștean, perceput ca un duhovnic în care se investește încredere și speranță, a dezvăluit mărturisiri grele pe care i le-au făcut, în timpul spovedaniei, nu la o șuetă, unii credincioși. Între altele, amintește despre faptul că un fotbalist ,,tricolor”, mărturisindu-se după pierderea meciului cu Armenia (2021), i-ar fi spus că mai mulți fotbaliști ai Naționalei ar fi avut, în noaptea premergătoare meciului, o escapadă în care băutura, mâncarea și desfrânarea au fost vedete: ,,«Părinte, ne-am dus la femei toată noaptea, am rupt!» «Ce-ați rupt, mă? V-ați rupt pe voi, mă, băieți, mă!»”… Preotul a mai adăugat: ,,Adică, dacă tu ești sportiv și dacă tu te uiți în cuvântul Bibliei, ce scrie aici, în cuvântul Domnului? Scrie că sportivul joacă după regulile sportului. De asta există cantonamentul, care e ca un post”.
Dezvăluirea nu este doar impardonabilă, ci și un mare păcat. O banală anchetă jurnalistică ar putea descoperi identitatea celui care s-a mărturisit. Asupra întregii echipe au fost aruncate acuzații grele. Este posibil ca acestea să fie și locuite de ceva adevăr, desigur, dar…
Știu că duhovnicul nu are voie să divulge nici autorităților păcatele enumerate de penitent la Scaunul mărturisirii, chiar dacă ar fi expus să-și piardă viaţa. El trebuie să simtă mereu știuta exigență: ,,Auzit-ai cuvânt? Să moară cu tine” (Isus Sirah, 19, 10). ,,Să moară la tine”, în altă traducere. Aflu din surse ortodoxe (Crestin.Ortodox.ro) că dacă preotul nu păstrează secretul mărturisirii, pedeapsa este extrem de aspră și poate merge până la caterisire. Canonul 120 al Nomocanonului (cunoscuta colecție de canoane bisericești care conține și legi civile legate de viața Bisericii) amintește, între altele, că pentru un astfel de păcat preotul trebuie suspendat pe timp de trei ani. Mai aflu că legile împărătești pedepseau acest păcat prin smulgerea limbii preotului. Știu că Regulamentul de procedură al instanțelor disciplinare și judecătorești ale Bisericii Ortodoxe Române menționează că „violarea secretului mărturisirii se pedepsește cu depunerea”…
Mai zice preotul, în aceeași emisiune, că gestul fanilor de a se închina pur și simplu lui Messi este impardonabil din punct de vedere creștin: ,,Lui Dumnezeu să i ne închinăm, numai Lui să-i slujim! De aceea spun că închinarea la idoli este un fenomen care se petrece în mod diferit astăzi. Și aicea vedem, de exemplu, marile derby-uri, marile meciuri în care, efectiv, toată lumea se focusează acolo, sunt bugete imense și apare pericolul închinării la idoli dacă dai totul numai acestei zone existențiale”. Aici, duhovnicul exagerează. ,,Închinarea” în fața ,,idolului” Messi nu este decât un gest spontan de fan care măcar în fotbal și-a găsit un refugiu pentru hăituita sa supraviețuire. Dacă acest gest este un păcat, cu siguranță este cel mai mic păcat al lumii. Mi-ar fi plăcut dacă preotul bucureștean ar fi trimis în registrul marilor păcate gestul lui Klaus Werner Iohannis, cel care s-a aplecat/ închinat atât de periculos în fața liderului NATO, Jens Stoltenberg, încât, de teamă ca nu cumva coloana vertebrală a președintelui să fie amenințată de o mare avarie, am avut o clipă intenția umanitară de a suna la 112.
Ion Fercu
