La fiecare sfârșit de an, deschid un album imaginar plin cu poze, cu scene în mișcare din diferite perioade ale vieții mele. De unele vreau să scap, de cele urâte, cenușii sau chiar întunecate, și fac un fel de exerciții de exorcism, în timp ce pe altele, luminoase, le mângâi cu privirea și păstrez cu grijă. Una dintre aceste amintiri, inundată de lumină, este legată de o întâlnire care mi-a hotărât într-un fel devenirea, destinul. Eram în ultimele clase de liceu, iar visul meu era să fac teatru, așa că m-am dus la Școala Populară de Artă, ca să urmez cursurile de actorie. Unde era profesor un domn foarte înalt, așa îl voi ține minte pentru totdeauna, Ion Ghelu Destelnica, pe care mi-l arătase mama de câteva ori pe stradă, în centrul Bacăului. Era o adevărată figură, un personaj! Avea ținută, un aer de senior din alte vremuri, old fashion, o eleganță a gesturilor, și purta o pălărie Borsalino bej, pe care și-o scotea ceremonios când saluta. O pălărie cum purta Humphrey Bogart, Gabin, Delon și Belmondo (cei doi chiar au fost protagoniștii unui film numit „Borsalino”), unii dintre actorii mei preferați.
Așadar, am mers la Școala Populară de Artă, având pregătit un mic portofoliu pentru proba pe care trebuia să o dau. Și țin minte că domnul profesor a fost plăcut surprins de cele câteva alegeri ale mele din poezia lui Edgar Allan Poe, Rilke, Blaga, Ion Barbu, Radu Stanca, și de faptul că, la monolog, mă îndreptasem spre niște eroine din teatrul antic, Antigona, Electra. Eram în perioada mea de bulimie livrescă (pe care o tot repet, de altfel), când trăiam prin „procură” cele mai fanteziste, mai excitante aventuri, experiențe, evadând dintr-o realitate ternă. Îmi plăcea să povestesc despre ce citeam, Aveam nevoie să discut despre lecturile mele, să schimb impresii, să-mi confirm niște intuiții, păreri. Și puteam să fac asta, simțindu-mă pe deplin înțeleasă, cu domnul profesor Ion Ghelu Destelnica, Maître, cum i se spunea. Discutam despre literatură, dramaturgie, teme, subiecte, analizam personaje, așa că, într-un sfârșit, domnul profesor mi-a spus că talentul meu merge sigur în direcția criticii, și că asta ar trebui să fac, nu actorie. Era o remarcă și un sfat, totodată. Amândouă mi-au folosit, m-au ajutat să mă decid ce cale vreau să urmez, rămânând fidelă pasiunii mele pentru teatru, despre care scriu de peste patruzeci de ani.
Maître avea har pedagogic, charismă, multă căldură umană, delicatețe sufletească, altruism (când vorbea cu tine, simțeai cum te ridică la el, insuflându-ți încredere), umor tandru. L-am prețuit mult, purtându-i un respect plin de afecțiune, pentru că întâlnirea cu el a însemnat ceva foarte important pentru ceea ce aveam să fac în viață.
Și mi-am petrecut câteva ore cu domnia sa, în gând, citindu-i scrierile adunate într-un prim volum de opere complete. Era înzestrat cu mult talent, literar, teatral, era un visător de stirpe autentică. Dar cea mai puternică a fost vocația de pedagog, profesie căreia i s-a și dedicat cu toată nobila lui ființă hrănită de idealuri înalte, de factură romantică. A creat, cu frumoasă devoțiune, la Bacău și Onești, o întreagă și valoroasă pepinieră de tineri care au servit arta teatrului pe multe scene ale țării. Era un model viu, cu un spirit protector, de generos păstor de talente. S-a împlinit mereu și prin alții, prin elevii lui, care l-au admirat și iubit, fiindu-i recunoscători. Am fost foarte norocoasă că l-am cunoscut.
Ion Ghelu Destelnica, un minunat domn, foarte înalt, sensibil, galant, cu o pălărie Borsalino, având ceva dintr-un princiar „ghepard” al unei lumi de mult apuse, așa-l păstrez în memoria mea.
