Bancul, secvență narativă simplă al cărei scop declarat este de a produce râsul, este o parte semnificativă a discursului umoristic. În limba română, cuvântul banc apare la sfârşitul secolului XIX, preluat din germanul bank ( joc de cărţi în care se trișa în mod frecvent). Translatarea semantică desemnează o înşelătorie, farsă sau glumă… Arthur Koestler privește comicul care locuiește în bancuri ca pe un efect al unei schimbări bruște a planului sau a contextului, ceea ce provoacă o emoţie a cărei aşteptare rămâne suspendată. Robert Escarpit nuanțează, susținând că umorul se naște prin suspendarea judecăților (comice, afective, morale, filosofice) care guvernează acţiunea socială. Suspendarea celor patru judecăţi are ca efecte ironia (în cazul suspendării judecăţii comice – care face ca un lucru hazliu să fie prezentat ca serios), umorul negru (absenţa judecăţii afective care acţionează prin insensibilizare voluntară), licenţiozitatea (în lipsa judecăţii morale) sau umorul carnavalesc (absența judecăţii filosofice). Umorul oferă astfel posibilitatea de a evada din chingile unor reguli pe care necesitatea de a exista din punct de vedere social le impune. Este periculos, din perspectivă etică, bancul? George Orwell nu vede un asemenea orizont: „Scopul unei glume nu este de a degrada fiinţa umană, ci de a ne reaminti că ea este deja degradată”…
Bancul îl poate avea ca participant la zămislirea arhitecturii sale chiar și pe cel vizat, ca în cazul lui Abraham Lincoln, care numai alură de star de cinema nu avea. O doamnă i-ar fi spus: ,,Sunteţi omul cel mai urât pe care l‐am întâlnit vreodată!” Lincoln, i-ar fi răspuns: ,,Doamnă, aveţi dreptate, însă n‐am ce face”. ,,Sigur că nu aveţi ce face. Dar, cel puţin, aţi putea să rămâneţi în casă!”, i-a replicat aceasta. Biden este introdus în ecuația umorului fără drept la replică. Un fost diplomat, Simon Hankinson, caricaturizându-i ,,succesul” politic, îi spune: ,,Există o glumă veche printre jucătorii de poker: dacă nu-l găsești pe fraier la masa de joc, tu ești acela”.
Uneori, jocul spontan al inteligenței anonimilor, care primenește imperial un segment al folclorului, este superb. Să privim fugar către săgețile momentului aruncate către austrieci, și nu numai, pe tema Schengen… Se sugerează, de pildă, că în vederea securizării granițelor, după standardele austriece, va fi realizat în jurul României un gard imens încropit din cârnați de porc, pentru a tăia elanul ,,imigranților musulmani”… Dorind să-și lecuiască vânătăile sufletului, un tânăr vrea să meargă în pădure, să stea de vorbă cu liniștea, cu pacea. Un pădurar îi spune însă că ,,pădurea a fost mutată în Austria”… A apărut și un meniu de Revelion: ,,Lebădă austriacă servită pe varză de Bruxelles, cu ornament festiv de lalele olandeze”. Pentru Crăciun avem o altă provocare culinară: în jurul unui porc sacrificat, la o răchie, niște șugubeți închină întru fericirea răposatului. Porcul, potrivit unei inscripții lipită de șoric, nu este un oarecine, ci însuși Karl Nehammer, un cancelar cu busolă defectă… Sezonul nunților, care bate la ușă, este anunțat inedit: România ar trebui să renunțe la valsul vienez, ca boicot față de Austria, și să revină la dansul pinguinului, întrucât Antarctica nu are nimic împotriva noastră… Nu lipsește nici… solidaritatea cu ,,opresorul”: ,,Austria fură de 30 de ani din România și n-a prins-o nimeni la graniță! Cum să aibă încredere în noi?”… Celebra copertă a romanului kafkian ,,Procesul” circulă mai nou purtând un alt titlu: ,,Procesul de aderare la Schengen”… Este aruncată în joc și atitudinea slujitorilor altarului: ,,Patriarhul Daniel, gest fără precedent: a hotărât că toate acatistele împotriva austriecilor vor fi gratuite”… Păcatele se plătesc mereu: ,,Când v-am spus că austriecii nu vor uita că le-am mâncat lebedele, nu m-ați crezut”… Drama Schengen nu e atât de mare, căci ,,sunt mai mulți români care ar vrea să intre mai ales în Comarnic, decât în Schengen”… Sunt inventate și paradoxuri: ,,Marea diferenţă dintre austrieci şi români este că românii ar vrea să-i înţeleagă pe austrieci, dar nu pot, iar austriecii îi înţeleg pe români, dar preferă să nu-i înţeleagă”… Alteori sunt atacate teme sensibile rău: ,,Mi-am făcut toate testele, iar doctorul îmi spune că nu este nicio îndoială: sunt xenofob. Încă o boală pe care am luat-o de la austrieci”… Atitudinea iohannisiană față de austrieci este țintuită, și ea, în insectarul bancurilor. Iată ce spune Iohannis despre vacanțele sale pe pârtiile din Austria: «Stop! Şi de la capăt!»”… Sau: ,,Dacă ar fi martor într-un proces împotriva austriecilor, până când campionul mondial al pauzelor dintre silabe și-ar termina depoziţia, infracțiunea judecată s-ar prescrie”…
Un banc este un fel de față a unei glume pe care am așezat-o pe trupul adevărului, o ,,trăsură bună pentru adevăr” (Francis Bacon). Poate ar trebui să înțelegem că ,,o glumă bună este un lucru foarte serios” (Churchill), dar am putea să ne lăsăm seduși și de gândul lui George Bernard Shaw: ,,Felul meu de a glumi este să spun adevărul. Aceasta este cea mai nostimă glumă din lume”…
