† IOACHIM,
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului
Scrisoare pastorală la Sărbătoarea Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos
Iubitului nostru cler, cinului monahal şi tuturor dreptmăritorilor creştini din această de Dumnezeu păzită şi binecuvântată eparhie, har, milă şi pace de la Îndurătorul Dumnezeu, iar de la noi părintească dragoste!
Iubiți fii și fiice întru Hristos Domnul,
Nașterea lui Dumnezeu ca Om în istorie este împlinirea planului de mântuire a lumii hotărât din veci de sfatul Preasfintei Treimi. Glasul profeților mesianici a ținut mereu trează conștiința umanității înstrăinată de chemarea originară, întreținând vie speranța venirii unui Răscumpărător Care să așeze pe om în demnitatea de fiu și dumnezeu după har.
Vestea cea bună a Nașterii lui Mesia (Fiul lui Dumnezeu) și răscumpărarea lumii a fost adusă omului de Arhanghelul bunelor vestiri și ea reprezintă răspunsul peste timp la cea dintâi profeție mesianică și totodată promisiune pe care Dumnezeu o face lui Adam și Evei în Grădina Raiului (Facerea 3,15). După cuvântul Revelației, la Betleem se naște Adam cel Nou din noua Evă, corectând neascultarea protopărinților și arătându-și iubirea răscumpărătoare până la îmbrățișarea morții prin gustarea din rodul amar al Crucii, pentru a restaura și a recapitula în Sine firea decăzută a omului.
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat împlinind așteptarea întregii umanități care de veacuri se pregătea pentru venirea lui Mesia, Cel prin care omul era răscumpărat și reașezat în demnitatea originară de partener de dialog cu Dumnezeu. Momentul întrupării este punctul de maximă încordare existențială când conștiința umană ajunsese pe treptele cele mai de jos ale degradării, iar venirea unui Mântuitor era singura cale de întâlnire și împăcare cu Dumnezeu.
Iubirea lui Dumnezeu este motivul fundamental al Nașterii Pruncului Iisus, Care mântuiește pe om din robia fricii de moarte (Evrei, 2,15), urcându-se pe lemnul Crucii și aducându-Se jertfă de răscumpărare pentru întreaga umanitate. În ființa fragilă a Pruncului născut în întunericul peșterii era concentrată întreaga dumnezeire mântuitoare a omului rănit de moartea despărțirii de Dumnezeu; în mâinile Sale plăpânde și chipul înveșmântat în lumină era prezentă puterea de a îndumnezei cununa creației și de a-și revărsa iubirea răstignită peste rana neascultării de Dumnezeu, iar în adâncul privirii Sale se vedea inocența pierdută a umanității. Betleemul devine astfel o Casă a Pâinii care dă naștere unei noi istorii și unui nou mod de înțelegere a lumii, în care omul cel nou, restaurat în Hristos și purtând în inimă paradigma despătimirii, este peregrin prin această lume și cetățean al cerului.
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Viața istorică a Fiului lui Dumnezeu întrupat, minunile și nemuritoarele învățături, sărbătorile Preacuratei Maici și cele închinate de Biserică sfinților își revendică sensul prin raportare la Nașterea Domnului Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, în Betleem. Întreaga teologie creștină și toată nevoința pe care sfinții au împlinit-o despătimindu-se și înălțându-și ființarea către Dumnezeu își găsesc rostul în lumina Betleemului. Minunea din Betleem este fundamentul edificiului spiritual al creștinătății și piatra unghiulară a efortului îndumnezeirii noastre, este punctul de intersecție a două mari idei teologice: pe de o parte înomenirea Fiului lui Dumnezeu, iar pe de altă parte, începutul văzut al îndumnezeirii firii umane, acestea fiind așezate în memorabilele cuvinte ale Sfântului Atanasie care vorbește despre chenoză și îndumnezeire, despre coborârea lui Dumnezeu în inima omului și urcarea omului în sânul Preasfintei Treimi: „Dumnezeu s-a făcut om pentru ca omul să devină dumnezeu”. Această permanentă urcare și coborâre a omului pe treptele desăvârșirii sale, în căutarea lui Dumnezeu aflat în inima lui, așază evenimentul Nașterii Fiului lui Dumnezeu întrupat în centrul universului uman, Iisus Pruncul fiind prin excelență imaginea Dumnezeului înomenit și a omului îndumnezeit. În mod plenar, această taină a tainelor o trăim liturgic de fiecare dată în Sărbătoarea Crăciunului, când timpul convențional adună în sine clipe de veșnicie, când trecutul și viitorul se contopesc într-un prezent continuu ce ne face contemporani cu martorii de la Betleem, cu magii și îngerii, cu Fecioara Maria și Iosif, cu păstorii și universul întreg. Acest moment de har este începutul mântuirii omului și taina renașterii noastre, care după efortul duhovnicesc pe care l-am depus de-a lungul celor 40 de zile de post în care am urcat treptele nevoinței, curățindu-ne ființa prin rugăciune și înfrânare, prin spovedanie și Euharistie avem bucuria întâlnirii cu Hristos în inima noastră.
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
Asumarea firii umane de către Dumnezeu și mântuirea omului reprezintă marea taină a Creștinătății (I Tim. 3,16), care se descoperă istoriei prin Pruncul născut în Peștera Betleemului. Prin această smerire, cu neputință de înțeles pentru noi, Dumnezeu Fiul își asumă firea noastră pe care o unește pentru eternitate cu firea dumnezeiască în Persoana Sa, restaurând pe om și oferindu-i posibilitatea de a deveni după har ceea ce Dumnezeu este după fire (II Petru).
Sfântul Apostol Pavel, în epistola către Galateni (3,4), ne spune că Dumnezeu s-a făcut om la „plinirea vremii”, adică atunci când lumea era pregătită pentru a înțelege mesajul mesianic și când putea primi înlăuntrul ființei sale pe Creator. Generații la rând și-au încordat ființa întreagă pentru ca, odată cu trecerea timpului și apropierea de momentul hotărât de Dumnezeu, umanitatea să fie pregătită pentru a purta într-o ființă fragilă pe Cel pe care nu-L poate încăpea Cerul cerurilor. Din această perspectivă putem spune că umanitatea a evoluat spiritual, din generație în generație, urcând treptele desăvârșirii morale, până la Fecioara Maria, cea plină de har, care și-a pregătit ființa curățind-o prin post și rugăciune în templul din Ierusalim, devenind ea însăși templu al prezenței lui Dumnezeu întrupat. Prin ea umanitatea s-a întâlnit cu Fiul lui Dumnezeu, Mesia Cel prezis de proroci, Care, chenotic, a coborât treptele smeririi Sale, înomenindu-Se.
Tradiția patristică vorbește despre treptele coborârii chenotice a Fiului lui Dumnezeu spunând că aceasta s-a realizat în mai multe etape, care reprezintă tot atâtea moduri prin care Dumnezeu își arată iubirea jertfelnică față de omul căzut. Prima chenoză este anterioară întrupării, când unul dintre Ipostasurile Treimice acceptă să-și asume firea umană; a doua este în momentul conceperii, când s-au produs Rusaliile personale ale Maicii Domnului. După ce Myriam Preacurata acceptă ca Dumnezeu să se întrupeze în ea, Duhul Sfânt a coborât în pântecele ei zămislind pe Cel prezis de proroci; după cele nouă luni de firească ședere a fătului dumnezeiesc în pântecele Născătoarei, se produce a treia chenoză, care este coborârea Pruncului din pântecele confortabil al Maicii Sfinte în întunericul peșterii din Betleem; a patra este coborârea în apele Iordanului și asumarea păcatelor tuturor oamenilor. Cu păcatele întregii omeniri luate din apele Iordanului, Iisus merge de bunăvoie la moarte pe cruce și la îngroparea trupului pentru 3 zile în mormântul împrumutat. Îngroparea trupului și coborârea la iad cu sufletul reprezintă a cincea chenoză a Domnului-Hristos. Până aici a fost smerenie, umilință, coborâre. Din acest punct terminus începe epectaza, urcarea înspre lumină, iar această urcare, și ea etapizată, merge până în profunzimile lui Dumnezeu.
Iubiți fii și fiice duhovnicești,
În fiecare an urcăm treptele nevoinței postului închinat Nașterii Domnului, fiecare zi fiind o nouă treaptă care ne conduce mai aproape de Pruncul Hristos, iar fiecare sărbătoare un alt nivel de înțelegere a timpului preasfânt care mereu se înnoiește.
Însă, urcușul duhovnicesc spre peștera Betleemului este unul interior, este un urcuș paradoxal, pentru că în egală măsură, înlăuntrul nostru urcăm și coborâm spre Hristos. Coborâm în străfundurile ființei pentru a-L întâlni pe Hristos prezent în noi de la Botez și, în același timp, urcăm treptele cunoașterii (atot)prezenței Sale, înălțându-ne simțirea spre lumina care ne copleșește din cerul lucrării Sale proniatoare. Însă această mișcare duhovnicească nu o putem împlini fără ajutorul lui Dumnezeu, astfel încât coborâm și urcăm treptele desăvârșirii noastre împreună cu Hristos, fiecare dintre noi fiind un nou hristos după har.
Toate aceste mișcări spirituale arată dinamismul vieții duhovnicești a creștinului care Îl caută pe Dumnezeu și dorește reînnoirea vieții și a iubirii mântuitoare cu fiecare efort spiritual pe care-l face. Toată această orientare spre desăvârșire presupune efort și implicarea tuturor facultăților psiho-somatice, având ca punct de plecare rugăciunea înălțată către Dumnezeu – hrană a sufletului și fundament al vieții creștine. Nicicând nu s-a vorbit mai mult și nu s-a scris despre această virtute fundamentală a vieții în Hristos ca în acest an închinat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române rugăciunii și sfinților isihaști. De aceea, în acest context aducem în actualitate faptul că și Nașterea Fiului lui Dumnezeu este rezultatul nu doar al hotărârii din veci a Preasfintei Treimi, ci și al rugăciunilor pe care generațiile de oameni de-a lungul istoriei mântuirii le-au înălțat către Dumnezeu prin glasul profeților mesianici, care și-au consumat viața așteptând reîntâlnirea în iubire a omului cu Dumnezeu.
Totodată, la acest ceas de trăire sfântă, când reactualizăm mereu începutul mântuirii noastre, avem bucuria părintească de a anunța faptul că Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, din dorința de a face cunoscut efortul pe care instituțiile ecleziastice, prin serviciile caritabile abilitate, îl depun pentru îngrijirea persoanelor vârstnice vulnerabile și de a evidenția rolul major pe care de-a lungul istoriei l-au avut autorii imnurilor liturgice în apărarea și conservarea cultului și a teologiei cântate, a declarat anul 2023 ca fiind „Anul omagial al pastorației persoanelor vârstnice și anul comemorativ al imnografilor și cântăreților bisericești”. În acest context, Eparhia noastră, prin serviciile sociale acreditate și personalul calificat, va continuă să dea exemplu de bune practici, derulând programe dedicate persoanelor vârstnice, prin care se arată disponibilitatea și grija față de fiii și fiicele duhovnicești la vârsta senectuții, care simt nevoia de a înainta frumos și demn pe treptele înțelepciunii, de a fi utili și responsabili, și de a rămâne împreună cu Dumnezeu în comunitatea Bisericii.
Preaiubiți fii și fiice în Hristos Domnul,
În acest timp înălțător, de aleasă trăire duhovnicească, vă îndemn părintește să gustați din bucuria sărbătorii Crăciunului, cu gândul la Pruncul Iisus care se naște în fiecare suflet primitor, primenit și împărtășit prin tainele Bisericii. Să înălțăm cugetele în rugăciune mijlocind renașterea noastră, cu gânduri curate și inimi luminate, având speranța unui timp de pace în care tihna familiei și liniștea sufletului să ne fie casă binecuvântată de prezența iubitoare a lui Dumnezeu. Hristos Domnul să binecuvânteze lucrarea pe care am împlinit-o în acest an, să primească rugăciunea noastră curată și să ocrotească Biserica Sa cea vie prin lucrarea Duhului Sfânt în sufletele noastre.
Totodată, la acest ceas de trăire sfântă, când reactualizăm mereu începutul mântuirii noastre, avem bucuria părintească de a vă împărtăși, ca în fiecare sfârșit și început de an, câteva gânduri care exprimă în vers teologia Nașterii Fiului lui Dumnezeu în istorie:
Imn Nașterii Domnului
Ontologia Nativității
Hristos S-a întrupat
Și lumea a răscumpărat,
Adam născut în Paradis,
Viața lui părea de vis,
Însă ispita l-a învins.
Din pom oprit el a gustat,
Pe Dumnezeu l-a supărat,
Din Rai afară a fost dat.
Hristos S-a întrupat,
Iubirea Lui ne-a arătat.
Din Rai dac-a fost izgonit,
Omul nu a fost părăsit
De Dumnezeu ce L-a zidit.
Căci Dumnezeu, făptura sa
Nicicum nu o putea lăsa
În mânurile altuia.
Hristos S-a întrupat
Și lumea a transfigurat!
În sânul îndumnezeit,
Persoanele S-au sfătuit
Și-un plan treimic au tocmit:
Să caute printre ciulini,
Chipul ajuns între păgâni,
Purtând coroana cea de spini.
Hristos S-a întrupat
Și chip de om El a luat!
Când omul era răvășit,
De căutare obosit,
Plinirea vremii a sosit.
Fecioara scară s-a făcut,
Prin ea Cuvântul S-a născut,
Răscumpărarea a-nceput!
Hristos S-a întrupat,
Popoarele le-a adunat!
Dacă din cer El a venit,
Neamuri întregi a convertit,
Prin Duhul Sfânt le-a înnoit.
Plecând pe calea lui Hristos,
În fiecare credincios
Transpare chipul Lui frumos.
Hristos S-a întrupat,
Umanitatea a chemat!
Văzând o stea la Răsărit,
Mulțimile s-au și pornit
Spre Betleemul prorocit.
Cu foc și apă curățiți,
Cu Sfântul Mir pecetluiți
Și din potir împărtășiți.
****
Și dacă El S-a întrupat,
Îndată steaua a plecat!
Lumina stelei s-a extins,
În Universul necuprins,
Lumini și candele-a aprins.
Strămoșii noștri au adus
Lumina pruncului Iisus
Și-n ieslea inimii au pus.
Când Logosul S-a întrupat,
Strămoșii s-au încreștinat
Pornind din Pontul Euxin,
În tot ținutul carpatin
Apare un popor creștin.
În tot pământul strămoșesc,
Unde Românii viețuiesc,
Ortodoxia-nveșnicesc.
Hristos S-a întrupat
Și pe români i-a apărat.
Români, oriunde vă aflați,
Îmbrățișați-vă ca frați,
Colinde de Crăciun cântați.
În Liturghie, de veniți,
Să nu uitați să pomeniți
Pe-ai voștri dragi și scumpi părinți.
Hristos S-a întrupat
Și România a salvat!
Să nu uitați că Dumnezeu
Vă poartă-n mâna Sa mereu
Și vă păzește de cel rău.
Să-i mulțumiți în mod deplin,
De ajutorul Său divin,
În vecii vecilor. Amin.
† IOACHIM,
Arhiepiscopul Romanului și Bacăului
*dată în reședința noastră din Roman, cu prilejul sărbătorii Nașterii Domnului, 25 decembrie