În ultima perioadă, de când peisajul politic din România s-a colorat, diversificat şi îmbogăţit, au apărut şi fenomene şi comportamente noi, la fel ca o parte dintre membrii formaţiunilor nou înregistrate. E aproape ca-n ’90-’91, când, vă amintiţi: blocul şi partidul, scara şi partidul, strada şi alt partid. Intrasem în ceea ce se numea, numeam, democraţie. Cum era ea atunci, cum era ea înţeleasă. Apa curgea, ceea ce era bine, dispăreau bălţile, mlaştinile, duhoarea. Aer proaspăt.
Acum, pentru cine nu a aflat – şi văd că mai sunt destui – suntem, totuşi, oameni buni, în 2022, la 33 de ani distanţă. Nu, nu-i cu şapte, nu-i cu şase-şase-şase. Între timp, aşa, pentru informarea unora dintre proaspeţii veniţi pe eşichierul (!) politic, am mai citit vreo 500 de cărţi despre democraţie şi organizare politică, Europa ne-a luat sub aripa ei şi şi-a vărsat Cornul Abundenţei democratice peste noi, NATO ne împovărează cu generozitatea şi bunătatea ei/lui. Aşa că, doamnelor şi domnilor nou-nou-noi veniţi, este desuet, deşuchiat, obraznic şi lipsă de educaţie politică, dar şi din ce a fost şi a mai rămas din cei şase ani de acasă şi din cei câţiva petrecuţi prin diferite şcoli, fiecare cât a trecut în CV, nu m-a dus capul până acolo încât o să ajung să mă crucesc de cum văd cadeţii politici oragnizarea administrativă, legislativă şi judecătoarească în România.
Debutul, „vernisajul” a fost făcut de USR, citiţi UNIUNEA SALVAŢI ROMÂNIA. Nu mai reluăm, daţi pe repede înapoi, în plenul Parlamentului. Dacă a fost bine sau rău, am văzut că aţi decis la vot, doar acolo avem noi puterea, partidul mai are puţin şi nu se mai poate salva nici pe el însuşi. Însă ce am văzut, ce s-a întâmplat la începutul lui decembrie, mai precis pe 5, întrece orice imaginaţie a cremei sefeului local. Preşedintele partidului cu denumire de metal preţios, citiţi Alianţa pentru Unitatea Românilor, s-a crezut şi se crede Mihai Viteazu, Ion Vodă cel Cumplit, Vlad Ţepeş, IV Stalin, Bocassa şi Dej la un loc. Şi mi se părea un om bun şi inteligent. Nu am reuşit să aflu ce-i în capul şi doctrina lui şi a partidului. Era, pe timpul când FCM-SCM juca prin cupele europene, un suporter înfocat, cunoscut (colegul Dan Sion ştie mai bine) drept Omul şî biletul): nu intra nimeni la meci fără bilet, şef, neşef, prieten cu patronul, prieten cu el, vecin de scară. Şi nu era jandarm, poliţist, gardian, aşa credea el că trebuie să se întâmple.
Îmi era dragă zbaterea lui şi, nu ştiu sigur, nu i-a dat nimeni vreo diplomă. Păi, să fi fost el la poarta/uşa Ministerului Energiei, nu trecea George Simion de el, cu tot statutul lui de parlamentar. Cam aşa ar putea fi numit, peste ani, şi preşedintele AUR: Omul şi telefonul. Zi-noapte, în parlament, pe holuri, în conferinţe, la şedinţe festive, prin comisii etc., dumnealui te filmează, te înregistrează, conspiră cu jurnalişti, te dă pe post, în numele dreptăţii… Unii parlamentari locali cred că toată lumea, toate instituţiile, toţi conducătorii acestora li se subordonează direct, că pot şi au dreptul să hălăduie prin ministere, prin alte instituţii, pot chema la ordine orice director sau ministru, sugerând că acei oameni trebuie să folosească genunchii ca punct de sprijin. Preşedintele partidului cu denumire de metal preţios habar nu are care-i sunt competenţele şi cadrul de exercitare a acestora. Statutul de parlamentar nu este sinonim cu cel de paşă, de procuror, zbir. Cum se poate astăzi, cu o Constituţie în vigoare – bună-rea, cu legi care definesc rolul şi locul parlamentarismului în sistemul democratic, ca un parlametar să intre într-o instituţie a statului pentru a trage la răspundere un ministru. George al nostru devenise controlor, supervizor, intra prin birouri, cerea rapoarte, persifla funcţia şi ocupantul postului de ministru. Nimeni nu l-a putut (sau nu a vrut) să-l oprească, să-i citească Constituţia.
Acolo scrie că, în România, aidoma în multe ţări, funcţionează separaţia puterilor în stat, iar competenţele şi subordonarea/organizarea este clar stipulată în vreo 7-8 articole. Sigur că parlamentarul are şi drepturi, chiar obligaţii în faţa celor care l-au ales, însă ele se exercită legal: interpelarea, ora ministrului, prezenţa membrilor Guvernului în parlament, solicitări scrise, intervenţii prin liderii de grupuri parlamentare, în comisiile parlamentare, solicitări directe prim ministrului etc., dar nu cu barda prin ministere.
Este caz unic în România şi prin Europa, eu nu am mai auzit ca vreun parlamentar să fugărească miniştrii prin clădire, nu am auzit, de exemplu, ca un europarlamentar să dea buzna peste comisarii europeni, peste preşedinţii şi vicepreşedinţii instituţiilor europene, atunci când are el de rezolvat o problemă. Ce denotă un asemenea comportament? O slăbire a instituţiilor statului, a celor de ordine, o încălcare grosolană, în numele democraţiei, a democraţiei însăşi, de cei aleşi să vegheze la respectarea ei. Altfel, nu m-aş mira dacă în locul telefonului, parlamentarul ţării ar avea sub braţ un alt obiect, de data aceasta din oţel, rece, cu cătare şi ţeavă în loc de obiectiv şi microfon.
