Se împlinesc niște ani de când universitarii Ion Rotaru și Valeriu Filimon au trecut în veșnicie. Băcăuani, născuți la Valea lui Ion- Blăgești și Slănic Moldova, cei doi au fost colegi de catedră la Universitatea din București. Poetul Dan Sandu a avut șansa/ bucuria de a fi prieten mai ales cu Valeriu Filimon. În amintirea celor doi, care au lăsat urme profunde în istoria literaturii, Dan Sandu ne-a încredințat această declarație inedită de dragoste… (Ion Fercu)
CU BUHA ÎNȚELEPȚIEI…
Universitarilor Valeriu Filimon și Ion Rotaru
“…Cred că de aceea românul a făcut troițe:
de adăpost în disperare./
Să nu-l bată ploaia, să nu-l mănânce lupii,
să nu-l mănânce semenii…”
(Valeriu Filimon – Epistole…)
Când toate primăverile înfloresc așa, de-odată, codane făr’ de leac, stâlpindu-și amintirile într-un obloc de inimă-mpăcată, și când chiar iernile-au uitat să-și mai înghețe disperarea, atunci eu mă pornesc, din nou, poetul bizantin, ursit cu prea devreme să sufere frumos izbânzile din călimara aleșilor ceteți de prin iluminările Moldovei, ajunși șavgăii slovei rostuite-n Spirit, la cele Școli Înalte, în bastioanele cărturărești din Cetatea lui Bucur.
Am glăsuit cândva, grăbind din trapul visărilor mele:
“ … Despre personalitatea lui Valeriu Filimon, despre profunzimea preocupărilor sale literare, despre străluminarea sufletului său nu poţi vorbi decât forjându-ţi slovele prin inimă, alcătuind, imaginar, un spectru de furtuni vulcane, în clocot de ruguri florale, în care MAÎTRE să se citească pe sine, discret şi abraș, asemenea alesului damnat, rostuit cu tragism să-şi poarte crucea destinului sub forma unui cântec de-amar, surupat în ape slănice…
…Valeriu Filimon, universitarul de mai târziu, <vede lumina vieţii pământeşti la 12 octombrie 1931, în Slănic Moldova, ca fiu al preotului Clement Filimon – licenţiat al Facultăţii de Teologie din Cernăuţi, ziduitor al bisericilor din Slănic-Băi (1929) şi Slănic-Cerdac (1932), preot militar pe frontul de Est, ulterior preot-maior la Regimentul de Gardă Regală şi, după desfiinţarea clerului militar, preot paroh la Biserica Mihai-Vodă din București, ctitoria Voievodului Mihai, unde a slujbit până în 1985, când Casa Domnului de pe Uranus a fost pribegită, la ordin tovărășesc….
…Mama sa Zoia, învățătoare, va sluji învăţământului românesc cu gradul I şi „gradul de merit…
Ambii părinţi sunt copii de învăţători. Străbunicii după mamă şi după tată – învăţători. Străbunicul după bunica maternă nu a fost altul decât Pandele Iancu, şeful gărzii lui Cuza.”…
«…Eu l-am cunoscut în toamna anului 1976, la una dintre întrunirile Societăţii literare „Relief Românesc”. Ne-am împrietenit „din prima”! Nu ştiam că-i voi fi student… Şi, mai ales, Prieten! Am descoperit cu stupoare că avem rădăcini comune. Şi asta explică multe! Pe-atunci încă mai merita să fii tânăr şi să îngenunchezi la nălucirea vreunui vers de pripas, încă nescris, din motive de foame… A fost un OM! Om de aleasă cultură, cu zilele şi, mai ales, cu nopţile pătrunse de freamatul discret, „antimic”, al bucoavnelor care-i trudeau ființarea, aşa cum copilăria i-a „împletit solarele coşuri cu bucurii”, desigur, pe Valea Slănicului… Când s-a plinit sorocul, ne-a părăsit în luna lui iulie 2004, murmurând ca pentru sine: „Mă-ncredinţez dulbinei curgătoare ca unei lacrimi de potop şi trupul meu mi-l pune-voi zălog pentru o zodie înaltă ţării în care-am ziduit, precum Manole, înrodnicind un rost al vieţii mele. La moartea mea, voi, ape, murmuraţi!; tu, codre, viforeşte!; Voi, stele, pâlpâiţi-mi lăcrimarea!… De moartea unui rost înalt mi-e sete!…”»
… Selectez, în continuare, din epistolele cu care mi-a bucurat, de-a lungul timpului, autoexilul de le Berzunții de Bacău, două momente semnificative întâmplate în “împărația” Catedrei celei de toate zilele în care și-au intersectat pașii, CV-urile și, mai ales, ambițiile, unele dintre cele mai strălucite minți al învățământului superior românesc. Așadar, în zilele proxime care au urmat Evenimentelor, îmi scrie drept așa:
Tovarășe profesor,
Suspinatul, școlit Valeriu Filimon, ăl din deal de la Blăgești, băiatul răposatului părinte, scoborât la Băi-Slănic Moldova, scoborât apoi pe Dâmbovița, vă solicit un timbru pentru Carnetul meu de partid.
Tovarășe profesor, să nu te râzi, căci eu nu râd.
Este pentru primași dată când exist serios! La ultima ședință am cam lipsitără. Dar am fost bolnăvior, bietul de mine, de tuse măgărească.
Când, pe 19 decembrie, deci după 15 ale aceleași luni, după ce se petrecură tărăboiul TOKEȘ la Temeșvar, a lu´ Dodu a ținut, tovarășe, o ședință de catedră.
Și ne ziseră (în triplă calitate):
1 – de șef de catedră;
2 – de decan;
3 – de membru al câcâului la al 14-lea Congres.
Domnilor colegi, La cursuri și la seminarii să creați posibilitatea de a da un citat din lucrările tov. Nicolae Ceaușescu. Iară eu, ca Bulă, ridic două dește și întreb, stupid:
-Tov. Profesor, dacă eu predau la cursul de Poetică Mitul cavernei, unde bag citatul?
Ion Rotaru a hăhăit! Ceilalți s-au îngălbenit și Dodu s-a înnegrit..
După ședință, IVȘ l-a sfătuit să-l anunțe pe căpitanul Ureche (ce nume predestinat!) – securistul Univesității. … Am primit un telefon. De la Ureche, firește… S-a invitat la mine pe 25, chiar de Crăciun. Pesemne, să mă “colinde”! Dar n-a mai apucat pentru că s-a întâmplat buclucul! Și uite-așa scăpai de șansa de a face un duș cu apă caldă, la rece, la Jilava!…Nu știm ce putea pătimi Profesorul Rotaru, vecinul de peniță, vecinul de gânduri frumoase, vecinul de biruințe, vecinul de dăscălie al (Ca)Valeru(lui) Filimon… Oricum, hăhăiala sinceră și cu năduf slobozită la ceas de prigoană, spunea destule și putea să-l coste mult…
… Despre dreapta și țanțoșa preumblare a Profesorului I. Rotaru prin fracturile sufletești ale unei lumi rău tocmite în vremea aceea, Maître Valerică, într-o altă “epistolie”, îmi spune, printre altele: … “H. a propus, de pildă, excluderea lui Ioan Alexandru – … A fost rumoare și totală abținere. Pe Eugen Simion l-au supus unor asistențe la curs și omul s-a simțit ofensat. Bătea în masă cu tocul de la stilou și se făcuse galben ca păretele. I s-a pus în cârcă o asistență format din Păcurariu, Paul Cornea , D. Micu și Rotaru.
Cel care a refuzat a fost Ion Rotaru.
Când vei scoborî spre gârlă, o să-ți istorisesc mai multe. O istorie fără detalii e bârfă”... … Aferim! Și… fără cuvinte! Și v-am propus doar două străfulgerări de suflet cu statut de dreaptă mărturie cât hăurile cețoase ale unor cuprinderi biografice, adesea insondabile… Doi camarazi (și azi!) în ármia Luminii, chiar și acum când «Maître Valerică nu mai este să calce lut și „cuta frunții” sale universitare exemplare rămâne, astfel, azimutul de „lumină lină” pentru junimea literată chemată să descifreze taina Poeziei vrednic gândite și ospețite ca pe-„un exemporal de-nstrăinare”.»
Dan Sandu
