Trecuse ceva timp de când nu ne-am mai văzut, pentru că eu am avut o toamnă plină de evenimente, de deplasări în țară, la premiere, la festivaluri de teatru, așa că luni, pe 5 decembrie, după-amiază, am vorbit la telefon, punând la cale o întâlnire, ca să mai stăm la taifas, să deșertăm săcultețul de noutăți. Catinca era în febra pregătirilor pentru expoziția care urma să fie deschisă, vineri. Mi s-a părut, totuși, că avea o notă stinsă în glas, parcă nu era al ei, și am pus asta pe seama oboselii. Se agita mult înaintea unei expoziții, strângea tablourile, le alegea, împacheta, o mai nemulțumea vreun lucru, un amănunt, fiindcă ținea ca totul să iasă cât mai bine cu putință. Și apoi, am aflat că se stinsese, având alături două tablouri pe care tocmai le pregătise pentru expoziție. La modul real, dar și la cel simbolic, a plecat dincolo însoțită de ceea ce iubea mai mult, arta naivă, căreia i se dedicase de-o viață.
Au trecut mai bine de treizeci de ani de când ne cunoșteam și, în pofida diferenței mari de vârstă, am fost foarte apropiate, prietene. O îndrăgeam, îi prețuiam talentul, fiindu-i de multe ori alături, prin comentariile mele la expozițiile ei. În repetate rânduri, am prezentat-o la vernisaje, la cele din Bacău, Iași, Roman, am scris în albumele cu opera ei. Se spunea, în lumea artei naive, că Popești sunt mulți, dar Catinca numai una! Deși născută toamna, era o fire primăvăratică, solară, tonică, plină de viață, de șăgălnicie, cu ochi zâmbitori, glas dulce, vorbe calde, prezența ei răspândea lumină, stârnind admirație și simpatie. Avea pornirea firească de a face bine, de a fi prietenoasă, de a dărui. Generozitatea, preaplinul sufletesc, dorința de transmite ceva din cunoașterea, din harul ei s-au vădit cu asupra de măsură în școala de vară pe care o făcea în satul ei natal, la Suhuleț, cu micii iubitori de pictură, copiii locului. Catinca era ca un tezaur viu, păstrând datinile, obiceiurile străvechi, tradiția. A pictat cu sufletul parcă, iar arta ei este tămăduitoare, spală răul și urâtul de pe lume, care dispar ca prin minune, când îi privești lucrările. Este darul ei de preț, făcut oamenilor, bucurie curată.
În ultima vreme, Catinca mea era tare întristată, de când l-a pierdut, acum jumătate de an, pe soțul ei, Dorel, despre care spunea, cu o voce înecată de lacrimi, că a fost cel mai bun om și soț. Bărbat blajin, cumpătat, de un calm extraordinar, mereu cu judecată dreaptă, de mare bun-simț, realist, Dorel îi stătea alături de peste șaizeci de ani, fiind sprijinul ei cel mai de preț, echilibrul ei stabil. O iubea enorm, o adora, de fapt, alintând-o Cănuț, o susținea mereu, fiind mândru de talentul, de realizările ei. Îmi vine în minte o întâmplare nostimă cu ei. Plecam la Bruxelles, la o ediție a Salonului de Artă Spontană (așa numesc ei arta naivă), împreună cu doctorița Constantina Voicu și cu Lenuș, o prietenă de-ale Catincăi, și când am ajuns la aeroport, la controlul documentelor, ce să vezi? Catinca se face, deodată, palidă de tot și privește în gol, disperată, pierdută. Descoperise că și-a uitat acasă buletinul. Iar Dorel, care ne condusese la aeroport, nici nu știu când a dispărut din ochii noștri și a zburat, ca vântul și ca gândul, aducându-i buletinul, pentru că așa era Cănuț a lui, mai precipitată, mai zăpăcită, emotivă, lesne impresionabilă, cu firea ei de artistă, iar el trebuia s-o ocrotească, era îngerul ei păzitor, salvând mereu orice neprevăzută situație. De fapt, Catinca era înconjurată, ca de un zid afectiv protector, de Doinița, fiica ei, de nepoatele Alexandra, Măriuca, de ginerele Bogdan, și, în vremea din urmă, și de doi drăgălași strănepoți, care o înseninau, îi înveseleau zilele.
La vernisajul expoziției ei retrospective, din holul muzeului de istorie, i-au adus un cald omagiu Dionis Pușcuță, directorul Complexului Muzeal „Iulian Antonescu”, și criticul de artă și muzeograful Iulian Bucur, care a vorbit despre bogata și valoroasa ei creație.
Acum, când scriu, mă uit la un încântător tablou din casa mea, cu una din iernile de poveste ale Catincăi, cu un vesel alai de copii plecați cu steaua. Și mi-o imaginez și pe ea, bucuroasă, din nou pe ulița copilăriei, dintr-un paradis regăsit.
