Destrămarea URSS ne-a oferit iluzia apariției unei alte lumi, una în care se spera că democrația și pacea vor fi distribuite în roluri de vedete globale. Iluzii… Vocile Chinei și mai ales ale rănitei în marile sale orgolii, Rusia, ale sateliților politici ai acestora, mai mult sau mai puțin potenți, dar și inabilitățile celorlalte mari puteri/ instituții au întunecat aceste orizonturi optimiste. Specialiști occidentali în geopolitică și relații internaționale au oferit semnale care au anunțat repede prăbușirea iluziilor. În locul lumii bibpolare, cu doi actori importanți (SUA și URSS), era anunțat un nou format al tensiunilor mondiale. David Kampf („Apariţia lumii multipolare”), Paul Kennedy (,,Ascensiunea şi căderea marilor puteri”), Dale Walton („Geopolitica şi marile puteri în secolul XX. Multipolaritatea şi revoluţia în perspectivă strategică”), Dilip Hiro („După imperiu. Naşterea lumii multipolare”), dar și belicosul rus Aleksandar Dughin sunt câțiva dintre cei care au anunțat apariția unei lumi multipolare, ca ordine mondială nouă, cu mai multe națiuni și instituții care alcătuiesc blocuri de putere. China, Uniunea Europeană, țările BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud) și OEA (Organizația Statelor Americane, cu 35 de membri) sunt câțiva dintre noii actori ai politicii internaționale. Există și alte centre de putere structurate ca lobby-uri, multinaționale, ONG-uri, mișcări sociale sau comunități în rețea.
În 2007, am auzit o primă voce politică americană, Madeleine K. Albright, vorbind, într-un editorial din „New York Times”, despre ,,apariția lumii multipolare”. Americanii care trăiesc în culisele informațiilor secrete au schițat în 2008, într-un raport (,,Tendințe globale 2025”), chipul unui ,,sistem global multipolar”. Pe când era vicepreședinte, Joe Biden declara că ,,noi încercăm să construim o lume multipolară”. Acum, președinte fiind, strâmbă uneori din nas către acest gând. Pe mine altceva mă interesează, esențial, dacă nu cumva și în previzibila nouă ordine mondială a multipolarității – în care pofta pentru putere, resurse și profit este suverană – va rămâne în prosperă viață premoniția eminesciană: ,,Istoria umană în veci se desfăşoară,/ Povestea-i a ciocanului ce cade pe ilău”. Eu m-am săturat să tot fiu ilăul lumii. Într-un rând îmi venea să propun ca țara mea să se numească Republica Ilău, dar mi-a fost teamă că numele ar putea fi revendicat de zeci și zeci de țări…
Jocurile de putere sunt atât de imprevizibile, încât atunci când îndrăznesc să mă gândesc la fragilul echilibru al supraviețuirii nu-mi mai spun că, undeva în lume, o anumită regiune este un butoi politic doldora de pulbere, ci mi se pare că lumea întreagă este un asemenea butoi. Viitorul, cred, nu va mai fi un timp în care se va vorbi despre viețuirea, ci despre supraviețuirea speciei umane. În ,,Dincolo de bine și de rău” (1886), privind către deja ,,bătrâna Europa”, Nietzsche spunea, în stilul său metaforic împrietenit cu ghicitura, că aceasta este ,,o splendidă tensiune spirituală, așa cum nu mai existase pe pământ; cu un arc atât de încordat”, încât puteai lovi cu el ,,cele mai îndepărtate ținte”. Se pare că astăzi ,,bătrâna Europa” este ceva mai mult decât o ,,splendidă tensiune spirituală”. În plus, vorbim despre o teribilă tensiune mondială.
În actualul context, UE, SUA, NATO, unde democrația dă totuși semne de viață, ar trebui să-și elaboreze un manual moral de supraviețuire decentă, un fel de Biblie a bunului simț comunitar, empatic și cu vocația solidarității de specie. Între altele, pe fondul minunatelor intenții și realizări, ar trebui să renunțe și la practicile de colonialism… democratic, frățesc. Zvârcolirile noastre pentru intrarea în spațiul Schengen sau pentru obținerea de vize pentru SUA, de pildă, sunt doar două dintre simptomele ale acestei realități. E drept că și clasa noastră politică, ultima în clasamentele care vizează profesionalismul și moralitatea, a devenit un fel de frate de cruce cu principiile colonialismului… democratic. După ce l-am văzut pe președintele Iohannis înclinându-se aproape de poziția preșului în fața liderului NATO, gest pe care l-am declarat scârba anului, eu mă simt încă ilău și în UE, deși ciocanul care mă lovește uneori are parcă mai mult suflet, în vreme ce vânătăile sunt, desigur, mai suportabile. M-am săturat să tot fiu ilăul lumii. Într-un rând, îmi venea să propun ca țara mea să se numească Republica Ilău, dar mi-a fost teamă că numele ar putea fi revendicat de zeci și zeci de țări…
