Un titlu cum este „Când muzele mai purtau corset”, de pe coperta celei mai recente cărți a lui Gheorghe Iorga, are o mare putere de atracție, dar este și un pic înșelător. Ai putea crede că este vorba despre ceva frivol, despre modă, iar asta nu ar fi vreun păcat, din moment ce acum există și genul numit „glamorous research” și apoi, nu e musai să citim numai lucruri foarte serioase, savante. Fără a avea neapărat aceste caracteristici, eseul de literatură comparată pe care-l scoate acum la iveală traducătorul, eseistul, publicistul Gheorghe Iorga este unul cu o bogată arie a investigației, a documentării, temeinic, deci, dar deloc încorsetat, dimpotrivă, liber de prejudecăți, imaginativ, fantezist chiar. Pentru că exact asta și-a propus autorul, să lase deoparte „maniera ascetică”, metode, grile, structuralismul, critica analitică, teoriile receptării, și să deguste din plin deliciile unei incursiuni detectivistice în universul poeziei franceze de la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX (între anii1885-1905, mai precis). Eseistul recunoaște că acea perioadă îi era aproape necunoscută, având sentimentul că se află în fața unei „frumoase infidele”. Tentația era mare, așadar, așa că a recuperat teritoriul, citind enorm, consultând o mulțime de periodice franceze, ziare și reviste din perioada amintită, astfel că, în fața cititorului se perindă o sumedenie de nume de poeți francezi de care este puțin probabil să fi auzit. Poeți și fragmente, eșantioane de text redate în limba franceză, pentru că l-a interesat funcționarea limbajului poetic original. A fost, desigur, o muncă enormă, chiar un chin (unele texte le-a consultat și în format pdf, transmise din Paris, grație bunăvoinței unui prieten), dar Gheorghe Iorga ne mărturisește că, la capătul efortului, a venit și bucuria, aflând atât de multe lucruri noi și interesante. Și cititorii pot încerca acest sentiment, cu siguranță, citind cartea. Gheorghe Iorga simte poezia cu o mare delicatețe și transmite bucuria întâlnirii cu literatura de bună calitate într-un fel foarte convingător. Nici nu-i de mirare din moment ce, pentru el, literatura este un modus vivendi, crezând, e supoziția mea, la fel ca Mallarmé, că lumea există doar pentru a ajunge într-o carte. Iar cărțile au darul neprețuit de a da naștere la o mulțime de lumi ale imaginației.
Cititor neobosit, impenitent, cu o vastă și profundă cultură, cu antene extrem de fine, detectând fără greș valoarea unui text, autorul acestei originale cărți este un admirabil critic de poezie, având știința de a ne apropia de adevărul și frumusețea unor scrieri. Sunt multe observații și disocieri subtile, deosebit de interesante în paginile acestui volum, dedicat unui bun prieten băcăuan (ăsta e tandrul obicei al lui Gogu, de ceva timp), „prozatorului, eseistului, publicistului Iacob Florea”. Semnalez aici ultimul capitol, „Mizele unei bătălii literare”, pentru a se vedea că astfel de conflicte, între generații și între diversele grupări de influență, au existat dintotdeauna pe tărâmul agitat, extrem de turbulent al literelor, fiecare tabără dorindu-și întâietatea, supremația estetică. În secțiunea la care mă refer este vorba despre ruptura dintre celebrul romancier naturalist de succes Émile Zola și tinerimea doritoare de schimbări, de un nou suflu, proaspăt, care însemna și renunțarea la convenții, la rigori formale, de pildă, în favoarea versului liber etc. Închei, zicând că eseul cu muzele purtătoare de corset (tempi passati, din fericire, acum zburdă nestânjenite de nimic, pentru că nici nu mai sunt granițe stricte între genurile artistice) constituie o lectură profitabilă sub raportul informației, cunoașterii și, în plus, foarte plăcută.
Carmen MIHALACHE
