Când Jean Anouilh, dramaturgul, îmi spune că acel glas al conștiinței care privește în oglindă ,,ar fi un sfătuitor mai bun” dacă nu i-ar ,,sufla tot timpul ce trebuie să spună” celui din oglindă, provocarea de a afla/ ghici cât de mult s-a lăsat sedus M.E. de sugestiile lui p.i. este cu atât mai mare. Între mine, cititorul, și Autor există deja, chiar din momentul în care încep să citesc prima pagină a cărții, un pact tacit. Știu că ,,mascatul” din oglindă, M.E., partenerul de conversație al Autorului, nu este sută la sută Mircea Eliade, ci un ,,Mircea Eliade al lui p.i.”. Dacă mă interesa să-l revăd pe Mircea Eliade în stare pură, îi (re)citeam opera literară sau ,,Tratat de istoria religiilor”, ,,Mitul eternei reîntoarceri”, ,,Sacru si profan”, ,,De la Zamolxis la Genghis-Han ”, ,,Istoria credințelor și ideilor religioase”… Cu amintitul pact asumat, cunoscându-l pe Mircea Eliade în… original, am acces la un Mircea Eliade ,,al altcuiva” și, de regulă, și fostul ,,Mircea Eliade al meu” se îmbogățește cu virtuți noi ivite din aplauzele sau criticile pe care le trimit către acel Eliade ,,al altcuiva”; al lui p.i., de pildă…
Să privim fugar și peste… exilul lui Mircea Eliade; cel din oglinzile și de după măștile lui Petre Isachi… Pentru mine, exilul este vraiștea cea mare a sufletului nostru, o vraiște generată cinic de destrămarea relațiilor interumane, pedeapsă prin care o persoană este obligată să-și părăsească vatra existențială, somată imperativ cu interdicția de a mai reveni. Dacă acesta va deveni și un exil interior – acel deșert în care Dumnezeu îți îngăduie să amenajezi un Eden și diavolul te înghesuie/ finanțează ca să construiești un iad –, atunci zvârcolirile ființei devin și mai cronice.
p.i., personajul ,,Convorbirilor în oglindă…”, îmi sugerează că exilul poate fi privit și ca o opțiune, nu ca o fatalitate: ,,De când se știe, omul a trăit, cu acuitate, drama opțiunii: cum să trăiești, unde, cu cine?”. Cochetând cu M.E. sub aura unui gând incitant ,,Decalogul Exilului – o frumoasă utopie” –, perspectiva se schimbă: ești invitat, prin una dintre zicerile ,,Decalogului” lui Eugen Vasiliu, să nu crezi ,,într-un alt exil, decât cel care ți-a fost hărăzit”. Nu e de mirare: suntem în fața uneia dintre acele situații în care ideile se calcă în picioare, pentru ca apoi să răsară, după naveta lor dintre oglinzi/ măști, sugestii pentru oblojirea unora dintre vânătăile care ar putea fi/ sunt provocate de riscul ,,căderii în infernul din noi”, pe Golgota exilului. Concluzia invocatului eseist Eugen Vasiliu, potrivit căreia ,,exilul care «ți-a fost hărăzit» ne salvează de la orice responsabilitate, este privită cu rezerve elegante de către Autor. Eu o privesc însă cu rezervă abruptă.
Îmi place schița de portret pe care ne-o oferă Mircea Eliade, cel din oglinda care-i găzduiește măștile, despre exil: : ,,Buddha era convins că datorită transmigrației fără început și sfârșit, toate ființele sunt torturate de maladiile Pasiunii. Și ne mirăm de maladia planetară/ cosmică a exilului. Se reconfirmă teza că omul este o ființă cosmică, are un destin transmundan, este născut spre a se căuta acolo unde nu este, adică într-un perpetuu exil interior. În această succintă conversație fantastică, noi am căutat împreună cu fratele nostru, Cititorul, Omul-enigmă-indescifrabilă, tocmai pentru că suntem oameni sortiți păcatului”. Trăgând cortina peste ,,Conversații în oglindă cu Mircea Eliade…”, p.i. îi spune lui M.E.: ,,Nu ne rămâne decât să ținem în mâini o oglindă și să căutăm un Iuda capabil să asigure existenței relief și adâncime divină. Să nu uităm, totuși, că omul a încercat să reformeze și raiul… Trăim circul/ spectacolul singurătății de care are nevoie starea de disconfort sufletesc a exilului interior de lângă noi. Nimeni nu poate fi altceva decât ceea ce este și, se înțelege, păcat/ eroare, este tot ce nu e în noi, care nu putem supraviețui decât trăindu-ne ca Dumnezeu însuși”. Grea, dar frumoasă încercare… Ca și alte provocări ale lui p.i. pe tema exilului: ,,Mircea Eliade – exil convertit dantesc în destin”; ,,De ce Antichitatea consideră exilul o execuție capitală?”; ,,Exilatul – un cuceritor sau un învins, un fatalist?”; ,,Nu există exil, există exilați”; ,,Exilul – sclavul tău, dacă-l păstrezi, stăpânul tău, dacă-l lași să scape”…
Ion Fercu
Măștile, oglinzile și exilurile lui Petre Isachi (IV)
