Primăvara de la Târgu Jiu şi Slobozia
Mihai-Adelin Lungu, elev (în aprilie a.c.) al Colegiului Naţional „Gh. Vrănceanu”, câştigase Premiul I la olimpiadele naţionale de limba latină (în Gorj) şi limba şi literatura română (în Ialomiţa). Marţi, 15 noiembrie, mă aflam la Slobozia, pentru a-l celebra pe Ion Ghelu-Destelnica, dar şi pentru a reînvia biruinţa adolescentului împreună cu Clementina Tudor, corespondentul RRA pentru judeţul Ialomiţa. Reproduc mai jos mărturia actualului student Mihai-Adelin Lungu privitoare la asocierea celor două discipline norocoase pentru CV-ul său. (Ioan Dănilă)
Limba latină și limba română – fațetele aceleiași monede
Fascinația mea pentru suplețea și muzicalitatea limbilor română și latină s-a amplificat necontenit și s-a transformat, în timp, într-o pasiune fecundă și efervescentă, descoperind că latina și româna formează un veritabil sistem de vase comunicante, punându-se în lumină reciproc. Nu trebuie să considerăm latina o „limbă moartă”, cum cred și afirmă unii cu o inocență de neiertat, sinonimă cu ignoranța. Studiind cele două culturi în paralel, am observat că între ele se stabilesc numeroase conexiuni și că fiecare dintre cele două limbi constituie poarta de acces către cealaltă.
Înțelegând care este etimologia anumitor termeni românești, le-am pătruns semnificațiile cu mai multă acuratețe și, adesea, deslușeam sensul unor lexeme din limba română, pe care nu le cunoșteam,tocmai pe baza radicalului din care proveneau și pe care îl întâlnisem în traducerea textelor latine. De asemenea, frazele latinești au o anumită fluiditate și concizie, aspecte pe care limba română nu le-a moștenit ca atare; de aceea traducerile românești sunt, de cele mai multe ori, aproape duble ca întindere față de textele originale, în latină. Unele structuri sintactice latinești, pe care limba română nu le-a preluat, reprezintă tehnici de frazare care conferă discursului limpezime și cursivitate. În acest sens, am început să folosesc în eseurile mele procedee latinești de alcătuire a frazelor.
Pe de altă parte, studiul limbii latine capătă o nouă dimensiune atunci când se armonizează cu buna cunoaștere a limbii române. Termenii uzitați sunt adesea polisemantici, revenindu-i traducătorului (amator) să pătrundă spiritul textului și să înțeleagă scopul urmărit de autor pentru a alege cuvintele românești cele mai potrivite în respectivul context. Mai mult decât atât, olimpiadele de limba latină presupun, de cele mai multe ori, și realizarea unor eseuri pe baza textelor traduse, iar metodele de interpretare pe care le-am folosit în analiza odelor lui Horațiu sau a „Metamorfozelor” lui Ovidius sunt, de fapt, aceleași pe care le-am aplicat și textelor din literatura română și pe care le-am învățat la această materie.
Prin urmare, limba latină își afirmă, cu fiecare ocazie, actualitatea și importanța, împletindu-se cu limba română, punând-o în valoare și fiind, totodată, pusă în valoare de aceasta, căci „oculi plus vident quam oculus”.