- Interviu cu purtătorul de cuvânt al Universității „Vasile Alecsandri” din Bacău, conf. univ. dr. Cristina CÎRTIȚĂ-BUZOIANU, prorector
– Ce valoare are pentru dumneavoastră cuvântul pe care-l investiți în operă?
- Cuvântul reprezintă întemeierea gândurilor, sentimentelor și idealurilor noastre. Dacă ceva rămâne nespus este ca și cum nu ar exista. Nu este de ajuns să trăim experiențe dacă nu le putem împărtăși. Și pentru că există această identitate de ordin ontologic între gândire și limbaj, lumea noastră are sens sau, cum ne spunea Wittgenstein, „limitele lumii mele sunt limitele limbii mele”. Este o lume asumată, împărtășită, iar raportarea permanentă la celălalt devine o necesitate. Avem nevoie permanent de confirmări din partea celorlalți pentru a ne redefini universul interior. Pe de altă parte, dialogul, discursul, comunicarea cu celălalt ne expune, ne face vulnerabil. De aici și nevoia permanentă de a avea un feed-back. Nu este ușor să vorbești în public sau să te urci pe o scenă, pentru că devii centrul atenției, ești judecat, comentat. Însă fără această ieșire nu ai putea descoperi nimic despre tine. Comunicăm cu celălalt pentru a ne redefini pe noi. Și de cele mai multe ori o facem în funcție de experiențele negative sau pozitive prin care trecem, care nu ar avea sens dacă nu ar fi împărtășite.
- Cine vă este lipit de suflet: Fiul Risipitor sau Fratele său?
- Cred că amândoi au ceva de oferit umanității. Parabola Fiului Risipitor prin încercările prin care trece – drumul cunoașterii, asumarea greșelilor și reîntoarcerea la origini–, iar Fratele său prin asumarea tradiției, respectul față de familie. De fapt, este o luptă între universul interior și cel social. Uneori ne dorim să fim rebeli, alteori suntem de neînduplecat. Cumva, nu poți fi la fel de împlinit pe toate planurile, iar prin alegerile pe care le facem întotdeauna ceva se pierde și ceva se câștigă.
- Stați uneori la taclale, la o șuetă cu Dumnezeu?
- Raportarea la Dumnezeu este esențială, pentru că este reperul de care avem permanent nevoie pentru a ne redefini. Comunicarea este autentică, pentru că în dialogul cu divinitatea transpunem cele mai ascunse trăiri, cele mai îndrăznețe visuri și cele mai mari dureri. Tot ceea ce nu îndrăznim să împărtășim celorlalți sau să recunoaștem că ne frământă. Filosofii nu au putut ocoli acest subiect delicat: de la pariul lui Pascal la Nietzsche, conceptul rămâne un reper incontestabil. Negarea și necredința sunt elemente din dialogul cu divinitatea, la fel de importante deoarece ele consolidează nevoia permanentă de a ne raporta la prototip.
- Raiul și Iadul sunt utopii sau variantele doldora de real ale viitorului dumneavoastră habitat?
– Raiul și Iadul au propria lor realitate atâta timp cât vorbim despre ele și ne gândim la ce urmează. Nu poți vorbi despre ceva ce nu există. Însă ceea ce ne sperie nu este faptul dacă ele au sau nu realitate, ci cum este acea realitate necunoscută. Diferența dintre frică și teamă au explicat-o existențialiștii. Frica este obiectuală, frica de ceva, cum este frica de întuneric. Teama este fără obiect, ne transpune într-un plan necunoscut, neexperimentat, în fața căruia nu știm cum să reacționăm. O experiență negativă prin care trecem, devine controlabilă, o evităm sau o înfruntăm și o depășim. Dar nu poți face nimic în fața unei realități pe care nu ai trăit-o. Ori aici este utopia, nu în afirmarea existenței Raiului și a Iadului, ci în modul în care le gestionăm. Niciodată nu vom fi pregătiți pentru că nu a avut loc experiența.
– Când ați trădat, uneori, ce-ați simțit: satisfacție, ură, eliberare, regrete?
- Cred că sunt etape pe care omul le experimentează de-a lungul vieții. Din punct de vedere axiologic, valorile nu au sens decât prin raportare una la cealaltă. Binele în absența răului ar fi poate lipsit de sens. Însă, deși avem o reprezentare mentală a conceptelor, în planul experienței relativizarea lor metamorfozează planul existențial. Contextul de foarte multe ori ne aduce în punctul în care suntem capabili de fapte nebănuite chiar de noi înșine. De exemplu, pierderea unei persoane importante din viața ta, te poate redefini în bine sau în rău. De aceea, sunt multe situații contextuale în care poate nu ai avut alternativă, fără a exista neapărat un demers intenționat sau un obiectiv ascuns.
– Dac-ați putea cârpi esențial ceva din zămislirea Facerii, ce ar viza acest petic?
– Nu cred că imperfecțiunea ar putea să îmbunătățească cu ceva momentul creației. Este, cum ne spunea Leibnitz, „cea mai bună dintre lumile posibile” pentru că ne-o asumăm, trăim în ea, este singura variantă posibilă. Prin exercitarea liberului arbitru avem posibilitatea de a modela lumea în care trăim, de a ne asuma un mod specific de raportare la lume. Noi aparținem lumii și lumea ne aparține, pentru că dincolo de Creatorul suprem, există creatorii mici care o îmbunătățesc și o reinventează, tocmai pentru a o menține cea mai bună. Prin creație redefinim lumea, ne punem amprenta și permanentizăm sensul vieții.
– Versul, fraza care v-au tulburat cel mai mult?…
- „Dorim infinit de mult și ne îndepărtăm infinit de mult de ceea ce dorim” (Rosa del Conte). Adesea, îmi începeam la liceu eseurile cu citatul acesta. Voința infinită ne îndeamnă spre atingerea imposibilului, în timp ce rațiunea ne poziționează în sfera realizabilului. Dualitatea naturii umane este greu de cuprins într-o definiție. Nu au putut să o facă nici poeții, nici filosofii. Însă, când te cucerește o definiție îți dai seama că mai sunt multe aspecte care nu au fost cuprinse. Și, deși suntem permanent în căutarea certitudinilor, demersul lui Socrate din ,,Dialogurile” lui Platon ne propune o inversare a paradigmei în cadrul căreia esențială este întrebarea și nu răspunsul. De fapt, acesta este și farmecul: că nu poți să nu încerci, chiar dacă nu te mulțumește rezultatul pe care îl obții. Importantă este încercarea care te apropie din ce în ce mai mult de o lume ideală, fie și cu prețul unei vieți cotidiene trăite imperfect.
