Lunea trecută s-au făcut fix 40 de ani de când s-a stins jurnalistul italian Giuseppe Viola. Pe 17 octombrie 1982- era într-o duminică- Beppe (nimeni nu i-a spus vreodată pe numele întreg, Giuseppe), a ieșit din agenția de presă Magazine pe care o fondase în via Arbe, a mers pe „San Siro” unde Inter a fost ținută în șah de Napoli, după care s-a întors în redacția milaneză a televiziunii RAI pentru a redacta cronica TV a partidei. La ora la care „Novantesimo minuto” a transmis pe calea undelor rezumatul, Beppe plecase deja dintre cei vii. Răpus de o hemoragie cerebrală. La doar 43 de ani. Sau, după cum scria într-un articol memorabil din 1979, „am 40 de ani, patru fiice și senzația că sunt luat de fraier”. La drept vorbind, el o zicea direct: „la sensazione di essere preso per il culo”. Înainte de a fi un mare ziarist, un mare umorist, un mare scriitor și un mare autor, Beppe Viola a fost un mare, un foarte mare neînțeles. I se reproșau multe. Inclusiv umorul și ironia fină. Și i se refuzau multe. Inclusiv accesul la ziarele pe care redacția RAI din Corso Sempione le primea pe bază de abonament. Beppe nu făcea mare caz. Dar scria despre biroul său (impropriu) nr. 341 de la etajul trei ca despre un loc în care, „duminica e suprapopulat precum spitalele în zilele de vizită. Asta e foarte simpatic, dar comportă și câte un mic inconvenient, de genul dispariției de obiecte (scrumieră adusă de mine de acasă) și de ziare (cumpărate tot de mine, de la chioșcul din via Lomellina)”. Beppe Viola a fost un om cu mult înaintea vremurilor, chiar dacă Gianni Mura, unul din marii săi fani, nota că „adevărul nu este că Beppe a apărut prea devreme, ci mai degrabă că a dispărut prea devreme”. Deși a pierit prea devreme, Beppe Viola a lăsat în urmă un tezaur. Doar el putea avea intuiția genială ca, într-o duminică în care Milan și Inter se anulau una pe alta într-o remiză fără goluri, sare și piper, să (re)transmită rezumatul derby-ului milanez din urmă cu câțiva ani pe motiv că fusese mult mai spectaculos. Și tot lui îi datorăm acel „Quelli che…”, dus la cote de înaltă popularitate de albumul prietenului Enzo Jannacci și de emisiunea lui Fabio Fazio. „Quelli che…”. Mai exact, „cei care…”. „Cei care cred că Orient Express e o cafea turcească”. Sau „cei care, când sosesc în gară, văd că nu-i așteaptă nimeni”. Iar noi, „cei care știm că nu se va mai naște un nou Beppe Viola”, ne consolăm recitind la răstimpuri textele sale bijuterie. Texte care, uneori, încep așa: „Carpi, oraș în provincia Modena. 74.918 locuitori, catedrală veche, edificii moderne. Activitate predominantă: industria textilă. Obiceiuri particulare: din 100 de bărbați care se scoală din pat la ora două noaptea, doi se duc în bucătărie pentru a bea, patru se duc la baie pentru a face pipi și 94 se întorc acasă. Adulteriul e răspândit, dar practicat doar de bărbați. Femeia nu se bucură de mare considerație, fiind folosită doar ca să lucreze în fabrică, să facă tagliatelle și, în anumite cazuri, dragoste”.
