În urmă cu un an, la lansarea volumului ,,Dac-aș fi fost Dumnezeu”, într-un format fericit, gestionat elevat de Centrul Cultural ,,George Apostu”, între altele, am mărturisit (în fața publicului și în reviste) și câteva gânduri care au stârnit oarece mirări, fiind taxate de către unii ca fiind evadate din registrul blasfemiei. Iată două dintre acestea… Personajul principal al romanului, un preot militar, mutilat al frontului, spunea: ,,Am sufletul tulburat de suferința oamenilor de peste tot. Dac‑aș fi fost Dumnezeu – iartă‑mă iar, Doamne, pentru că repet! – puțin altfel aș fi zămislit lumea. Pe unde merg, văd doar suferință și cadavre ale pârjolului suferinței. Sărbătorile bucuriei sunt aproape accidentale și umbrite de dictatura suferinței. Când liberul arbitru ajunge să ofere permis de muncă Răului, mă tem că trebuie să Te rog să reglezi ceva în lucrarea Ta, Doamne”… Un cititor atent a remarcat faptul că și în alte romane semnate de mine apare acest gând, precum în ,,Z”, unde protagonistul zice: ,,Am ajuns o specie defectă, dereglată, Doamne! Ce zici de un nou punct zero al aventurii noastre prin lume? Nu se poate să nu vezi că între proiectul Tău și devenirea noastră s-au așezat prăpăstii”… Ca autor, susțin discursul personajelor. Și în calitate de creștin ortodox…
Am mai trimis atunci și câteva priviri fugare către spovedanie/ spovadă. Cred că spovedania, dacă este gestionată de un duhovnic înzestrat cu har și caracter, spală praful cel greu de pe suflete și minți. Psihanaliza, această ,,spovedanie fără iertare” (Gilbert Keith Chesterton) şi psiho-terapiile îi datorează mult, deși acestea nu urmăresc nicidecum recunoaşterea păcatelor ca atare şi nici nu lasă loc pentru ștergerea lor prin iertarea mijlocită de căinţă; ele urmăresc doar reducerea sentimentului de culpabilitate. Îl cred pe Liiceanu atunci când spune că ,,spovedania este suprimarea voluntară a ascunderii. Ea nu înseamnă că nu ai nimic de ascuns, ci că nimic nu trebuie ascuns până la capăt”. Dacă privim către anomalii umane precum Stalin, care a urmat studii teologice, sau către Hitler, un malefic perceput ca fiind credincios, îmi amintesc de aforismul filologului bucovineano-timișorean Ștefan Munteanu, care spunea: ,,M-am spovedit, sunt o jigodie nouă”. ,,Spovedania: viol al conştiinţelor făptuit în numele cerului. Ca şi celălalt viol – analiza psihologică! Laicizată, prostituată, spovedania se va practica la colţ de stradă, cât de curând: cu excepţia câtorva criminali, toată lumea tânjește să aibă un suflet public, un suflet-afiş”, zice Cioran. Am rezerve mari față de discursul cioranian. Mă apropii de el doar în premoniția care vizează ,,spovedania laicizată”, de șușanea profitabilă, practicată de multe televiziuni, tabloide etc.
Spovedania, însă, m‑am întrebat, de multe ori, ajută și victima? Mi se pare că n-o ajută cu nimic. Între victimă și păcătos, întreb iar, noi alegem să‑l ajutăm pe păcătos?… Am întâlnit oameni care spun că nu se mai pot spovedi; de teamă. Au ajuns să creadă că urechea celui căruia i s-ar mărturisi nu mai este un mormânt pentru taine; să creadă că fiecare este preot pentru el, că fiecare nu se poate mărturisi, fără teamă, decât lui însuși… Firește, trădarea mărturisirii făcută de unii preoți prin culisele Securității a contribuit mult la nașterea acestei atitudini.
Recentul scandal al hormonilor cu potcap, care răvășește conștiințele normale, trimite noi umbre asupra practicii spovedaniei, ne reamintesc violent de alte scandaluri ivite pornind de la spovedanie/ spovadă; și nu numai. Povestea cu ,,nu există pădure fără uscături” e greu de digerat. Biserica, nu doar cea ortodoxă, are nevoie de un proiect revoluționar pentru a realiza reparații/ reabilitări ale practicii spovedaniei/ spovezii.
Îmi este lipit de suflet Fericitul Augustin, atunci când spune: ,,Nu e de ajuns să ne spovedim în fața lui Dumnezeu; se cuvine să ne spovedim de asemenea și în fața celor ce au primit de la Dumnezeu puterea de a spovedi”. M-am împrietenit și cu Sfântul Serafim de Sarov: ,,Aminteşte-ţi, mata eşti doar un martor părinte, dar Dumnezeu este judecătorul![…] Noi suntem simpli martori, simpli martori, părinte. Să-ţi aminteşti mereu acest lucru: simpli martori, părinte!”… Reabilitarea Tainei spovedaniei/ spovezii trebuie realizată. Rădăcini creștine, morale există pentru această necesară trudă.
Riscăm să credem că fiecare nu se poate mărturisi decât lui însuși?
